IRINA MOSKOVA, PSIHOLOG
Iubirea pentru un altul în căsătorie este o încercare foarte serioasă. Cel mai des este vorba de o infidelitate din partea soţului, şi încercarea cea mai grea cade pe umerii femeii. De obicei începe imediat zâzania, vrajba. Trebuie să găsim puteri pentru a proceda corect, pentru a nu ne năpusti asupra soţului cu mânie, cu acuzaţii, cu reproşuri: „Aha, uite cine mi-eşti; nenorocitule, măgarule, pentru cine mi-am sacrificat eu anii cei mai buni din viată!” Ca răspuns la aceste acuzaţii, soţul spune: „Să ştii că nu m-aş fi dus la alta dacă te-ai fi purtat altfel; m-am săturat de tine, mi-ai mâncat sufletul” şi aşa mai departe. În aceste învinuiri reciproce, oamenii îşi omoară dragostea, răspund cu rău la rău, dezvoltarea evenimentelor urmează modelul „bulgărelui de zăpadă”, şi rezultatul este că în cele din urmă căsnicia se destramă.
Ştiu şi exemple când în familie a apărut din partea soţului sau soţiei interes faţă de cineva, dar oamenii nu au divorţat. Au trecut prin asta ca printr-o încercare care le-a oferit prilejul să reflecteze, să tragă nişte învăţăminte: „Dacă un asemenea interes a fost posibil, înseamnă că relaţia noastră are lipsuri, că nu ne împlinim nevoile unul altuia” – şi soţii nu şi-au făcut reproşuri, ci au încercat bărbăteşte să depăşească situaţia cu răbdare.
Am întâlnit si istorii – foarte rare – cu oameni care au găsit în ei bărbăţia de a-i da drumul celuilalt fără reproşuri. Situaţia aminteşte parabola fiului risipitor: unul spune deodată: „Ceea ce îmi dai tu nu mă aranjează, vreau să trăiesc o altă viaţă.” În parabola despre fiul risipitor, tatăl îi dă drumul fiului cu amărăciune, înţelegând că el nu se duce la o viaţă mai bună, şi cu toate acestea nu-i limitează libertatea; poate că a şi făcut apel la bunul simt, dar văzând că vorbele n-au efect i-a dat totuşi drumul. Si în situaţia din căsnicie unul dintre cei doi hotărăste deodată să caute o viată mai bună. Celălalt înţelege că el e purtat de val, că trece printr-o ispită puternică, în faţa căreia nu poate rezista, şi hotărăşte să îi dea drumul pentru o vreme, continuând să se lupte pentru el duhovniceşte, fără să-i facă reproşuri, ci înălţând pentru el rugăciuni ca Domnul să-l înţelepţească şi să-i ierte greşeala. Şi uite că atunci când femeia se poartă în acest fel, extrem de jertfelnic, cu mărinimie, încercând să rabde, adunându- se ghem înăuntrul său, nădăjduind că bărbatul e în stare să-si vină în fire, să-si amintească de cei mai buni ani ai vieţii, să-şi amintească de sentimentele care îi legau înainte; când femeia începe, după cum spuneam, să ceară ajutor de la Dumnezeu, să se roage fierbinte şi sincer, există cazuri când bărbatului îi revine subit raţiunea, face pasul înapoi şi cere iertare. Viaţa începe iarăşi, femeia găseşte puteri să-l ierte. Iată care este lucrul principal: unul găseşte puteri să ceară iertare, să-şi calce pe orgoliu, iar celălalt găseşte puteri să-l ierte cu mărinimie. În cazul acesta, cei doi se unesc si mai strâns si îsi continuă viata cu simţământul că trebuie să dea relaţiei lor o preţuire fără margini, pentru că există şi asemenea precedente: astăzi a înşelat soţul, mâine înşală soţia. Importantă e capacitatea de a-l înţelege pe celălalt în clipa grea a ispitei, de a nu condamna, ci a înţelege ce îl mână pe celălalt, de ce omul s-a lăsat pradă ispitei, de ce a slăbit, şi să-i dea acest ajutor şi sprijin prietenesc.
Odată a venit la mine o pereche, şi aş vrea să-i fac o plecăciune adâncă femeii aceleia, care s-a ciocnit de infidelitatea bărbatului. Acestuia începuse să-i meargă cu munca, să câştige mult, a început să bea şi a plecat la alta. Ea a găsit puterea de a-i da drumul fără reproşuri. S-au despărţit, el s-a însurat cu cealaltă, dar apoi a ajuns într- o situaţia grea: la serviciu a dispărut o sumă mare de bani, şi el, vrând să ascundă faptul, a comis un furt; a fost judecat şi a ajuns la închisoare. Numai ajungând la închisoare, când a doua soţie s-a dezis de el, a început să se gândească la sensul vieţii şi a înţeles că păţania lui nu e o întâmplare, ci o pedeapsă pentru păcat. Nu era credincios, însă a văzut limpede că în viaţa lui a existat o faptă mârşavă: atunci când şi-a părăsit soţia şi copilul, plecând la altă femeie. A înţeles totul şi şi-a promis că atunci când va ieşi din închisoare se va duce la soţia sa şi-i va cere iertare, cu toate că nu trăgea nici o nădejde să o primească. S-a dus la ea după opt ani. Ea a găsit puterea nu numai să-l asculte, ci să-l şi ierte. S-au căsătorit iarăşi, s-au cununat, au început să meargă la biserică. Ei i-am pus întrebarea: „Ce simţiţi acum, că trăiţi cu un om care v-a înşelat, v-a trădat într-un asemenea hal, ce v-a dat putere să procedaţi în felul acesta?” Ea mi-a zis: „înţelegeţi, eu l-am iubit întotdeauna, am crezut întotdeauna că este bun.”
Iată încă o însuşire a iubirii adevărate, care toate le acoperă, toate le crede. Cu spiritul său de sacrificiu, iubirea adevărată este capabilă să acopere neajunsurile celuilalt. Omul a trădat, a înşelat, şi cu toate astea căsnicia a devenit mai puternică. Nu orice femeie va proceda aşa şi nu orice femeie se va păstra ştiind că soţul ei a plecat la alta – pentru că ea i-a rămas fidelă, cu credinţa că el este bun, şi-a crescut copilul fără să caute alt bărbat. Ea i-a dat posibilitatea să se desfete de libertatea aceea aparentă, exact ca în parabola despre fiul risipitor: omul a plecat într-o ţară îndepărtată, acolo a mâncat, a băut, s-a distrat până când a cheltuit totul, iar după era gata să mănânce împreună cu porcii mâncarea lor şi s-a întors acasă cu pocăinţă. Apropo, când oamenii se cunună preotul le aminteşte tinerilor parabola despre fiul risipitor. Ca o mamă, Biserica ne aminteşte că în viaţa noastră pot apărea situaţii când, respectând libertatea personală a celuilalt, accepţi chiar şi o alegere greşită pe care o face. El poate greşi, te poate trăda, dar dacă între voi există sentimente cu adevărat profunde, vei putea să nu îl condamni, ci să-l înţelegi, vei putea să te porţi corect, în aşa fel încât să-l aduci la pocăinţă, încât să se poată întoarce cu o experienţă, fie ea şi amară. Ce înţelepciune este cuprinsă aici! Iar noi nu auzim: preotul citeşte ceva, se face schimbul inelelor, se pun cununiile… Or, Biserica le propune oamenilor ceva ziditor, încearcă să le dea o pregătire: „Gândiţi-vă că vă aşteaptă o viaţă grea. V-aţi îndrăgit, dar sunteţi gata de încercările care vă pot aştepta în cale? Căci fiecare dintre noi poate să înşele, să trădeze… Sunteţi gata să fiţi alături de celălalt, ca prieten, în clipa cea grea?”
