S-a încetăţenit părerea aberantă potrivit căreia pentru tânăr abstinenţa este dăunătoare, că trebuie neapărat să îşi „trăiască tinereţea” – adică, de fapt, să-şi irosească în curvie forţele spirituale şi fizice şi să înece în murdăria desfrâului curăţia şi aprinderea dragostei tinereşti. Păcatele de acest fel nu sunt ascunse cu ruşine, ca o pată urâtă, ci sunt etalate ostentativ, oamenii se laudă cu ele, fac paradă de ele. Dacă nu le au, le inventează, povestesc istorii născocite în compania tovarăşilor veseli de pahar. Îndrăzneala şi succesul în ce priveşte vânătoarea de fuste sunt considerate aproape eroism, şi mulţi îi invidiază cu toată sinceritatea pe filfizonii specializaţi în desfrâu.
Duhul curviei domneşte în societatea contemporană ca un stăpân cu puteri depline. Odată, un stareţ respectat, cu mare experienţă de nevoitor şi cu o bogată practică de duhovnic, vorbea cu mare tristeţe despre rapida răspândire a viciilor ascunse în rândul tineretului, răspândire ce ia deja dimensiunile ameninţătoare ale unei adevărate epidemii. – Piere tineretul, piere, spunea el, plecându-şi capul cărunt – degenerează!.. Şi, lucrul cel mai rău, păstorii nu dau atenţie acestui lucru: la spovedanie nu întreabă despre păcatele ascunse, nu le explică tinerilor dauna pe care o aduc acestea, nu îi avertizează… Piere tineretul din vina păstorilor! Cuvintele acestea cuprind o anumită doză de adevăr, deşi, bineînţeles, nu sunt numai păstorii vinovaţi pentru desfrâul contemporan. Tentaţia pândeşte din toate părţile.
Cu greu se poate găsi un alt viciu care să corupă atât de mult puterile fizice şi morale ale omului, facându-l absolut incapabil de primirea Duhului Dumnezeiesc, aşa cum i le strică patima curviei. De ce este atât de vătămător acest păcat şi de ce Biserica îl priveşte cu atâta asprime în năzuinţa sa de a-i feri pe copiii săi?
În primul rând, el corupe forţele fizice ale omului şi-i strică sănătatea. Cine se dedă desfrânârii păcătuieşte în însuşi trupul său, zice Sfântul Apostol Pavel, adică este, mai întâi de toate, un păcat împotriva propriului trup. Rezultatele obişnuite ale desfrânării sunt tulburările nervoase şi epuizarea organismului. Nu este deloc adevărată părerea potrivit căreia înfrânarea absolută este dăunătoare pentru sănătate. Medicina nu cunoaşte exemple reale de acest gen, şi numai şarlatanii pot afirma asemenea aberaţii. Să adăugăm la aceasta cumplitele urmări ale bolilor venerice, a căror primejdie îl ameninţă pe curvar mereu.
În urma desfrâului, sensibilitatea omului se toceşte. Impresiile nu mai sunt receptate la fel de viu şi de puternic, şi bucuriile vieţii nu mai aduc mulţumirea dinainte. Dispoziţia optimistă se întunecă, întreaga perspectivă asupra lumii capătă o nuanţă posomorâtă şi deprimată. Crizele de deprimare de după căderi, mai ales la oamenii a căror conştiinţă încă n-a amorţit de tot, sunt uneori atât de puternice, încât duc la sinucidere.
În continuare, decade întreg idealul de viaţă. Visele despre fericirea generală, despre activitatea plină de abnegaţie în folosul semenilor, despre nevoinţele slujirii, despre viitorul plin de iubire şi bucurie al omenirii – toate aceste închipuiri care însufleţesc inima tânărului, care-l atrag ca un far şi-l păzesc de vulgaritatea vieţii, care au creat tot ce e minunat si înalt în viată, tot acest idealism al tinereţii se întunecă si se stinge. În schimb, mintea se umple tot mai mult cu imagini senzuale, murdare, care ard şi ispitesc sufletul. Puterea si aburul otrăvit al acestor imagini ademenitoare si rusinoase sunt atât de mari, încât alungă din suflet toate gândurile şi dorinţele înalte care-l atrăgeau înainte. Adeseori, omul nu mai este capabil să se gândească la altceva: e stăpânit cu totul de demonul patimii. Gânduri unul mai murdar decât altul se furişează în creierul lui înceţoşat, iar în inimă este o singură dorinţă: cea de a-şi satisface pofta. Aceasta este deja o stare animalică – sau, mai bine zis, mai rău decât animalică, fiindcă animalele nu ajung la acel desfrâu la care ajunge omul. În starea aceasta, omul nu mai poate deloc să simtă suflarea harului şi pierde orice sensibilitate faţă de înrâurirea Duhului Sfânt. Nu mai are disponibilitate spre bine, la care Domnul îl atrage pe om prin chemarea tainică a conştiinţei: el nu aude acest glas lăuntric, se tâmpeşte din punct de vedere moral. Aceasta este amorţirea duhovnicească – o stare chiar mai primejdioasă decât starea de răutate, fiindcă în răutate puterile duhovniceşti nu sunt nimicite, ci îndreptate într-o altă direcţie, pe când aici nu numai că slăbesc, ci pot pieri cu desăvârşire. Iată de ce Domnul îi pedepseşte, de obicei, cu mânia Sa pe oamenii de acest fel, ce nu mai sunt în stare să renască. Nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceştia,fiindcă sunt numai trup.
Dragostea cinstită, dragostea bună a inimilor tinere este un dar de preţ al Făcătorului, dat omului ca o mare fericire şi bucurie a vieţii, şi trebuie să avem grijă de acest dar – însă cât de des este pierdut din uşurătate sau nepăsare!
Vine un moment când în calea vieţii voastre apare omul la care visaţi demult, căruia aţi vrea să-i dăruiţi inima, omul care-i în stare să vă aducă fericirea, care vă merită pe deplin dragostea… şi constataţi cu groază că nu mai puteţi iubi, că nu aveţi cu ce iubi: inima s-a uzat, s-a epuizat, nu mai e în stare de un simţământ profund şi trainic. Cât de dureros este ca, privind în urmă, să vezi că ai schimbat fericirea curată, mare, strălucitoare a dragostei pe murdăria plăcerilor îndoielnice! Şi aproape că nu mai este nimic de făcut atunci. Aşadar, păziţi-vă inima! Păziţi dragostea tânără! Ea este delicată ca petala binemirositoare a crinului, pe care mâinile grosolane o pătează şi o mototolesc atât de uşor! Din pricina tinereţii desfrânate a părinţilor poate că şi mai mult suferă copiii, atât fizic, cât şi psihologic. Viciile părinţilor li se transmit uşor copiilor, şi adeseori prin copii Domnul le trimite pedeapsă părinţilor pentru trecutul lor necurat, ce reprezintă o crimă neîndoielnică în primul rând faţă de urmaşi. Se poate spune fără a şovăi că cea mai importantă îndatorire a părinţilor faţă de copii este castitatea înainte de căsătorie.
