La baza neînțelegerilor dintre părinți cu privire la creșterea copiilor sta, în primul rând, educatia diferita a parintilor primita in copilarie. Părinții copiază modelul de creștere adoptat în familia lor, prin urmare, vor intra in noua familie cu atitudini educaționale diferite: strictețe sau blândețe, autoritarism sau toleranta, supraprotejare sau neimplicare. Diferențele de caracter ale părinților vor fi un obstacol în calea alegerii stilului optim de crestere a copilului. În timp ce un tată autoritar cere ascultare neîndoielnică și executarea imediată a ordinelor, o mamă mai „blândă”, dimpotrivă, satisface toate capriciile copilului. O astfel de situație poate duce fie la o creștere a nivelului de anxietate la copil din cauza așteptărilor și incertitudinii tensionate constante – fie că va fi pedepsit sau lăudat pentru acest act, fie la dezvoltarea vicleniei și a tendinței de manipulare. De fiecare dată după „ciocniri” cu tatăl său, el poate să vină în lacrimi la mama sa și să-i ceara, ca mijloc de consolare, cadouri, dulciuri sau alte semne de atenție. Mama, acceptând că „tatăl este rău”, subminează autoritatea tatălui. Această stare de fapt îl enervează și mai mult pe tată, conflictul familial fiind agravat. Tatăl, observând „conspirația” dintre mamă și copil, se simte inutil. In spatele comportamentului parintilor sta dorința acestora de a-si proteja copiii de propriile greșeli. Adesea, neînțelegerile dintre membrii familiei se transformă într-o confruntare deschisă, iar apoi copilul se află în cel mai neplăcut rol – un ostatic al conflictelor părintești, fiind fortat, indirect, să trișeze și să se adapteze tuturor. Este dificil pentru un copil crescut într-un mediu contradictoriu să-și dezvolte propriile atitudini morale, principii și credințe. Pe fondul conflictelor în familie, copilul poate dezvolta manifestări nevrotice, in majoritatea cazurilor acesta fiind speriat când părinții se ceartă.
Asadar, ce-i de făcut?
În loc să purtați războaie inutile, să vă impuneti propriul stil de creștere, este mai oportun să apelați la un specialist, fie un psihoterapeut de familie, fie un duhovnic. Pentru a ajunge la un numitor comun, ar trebui să încercați să analizati împreună cauzele neintelegerilor cu privire la creșterea copiilor. Deasemenea consistența părerilor și principiilor dumneavoastra este deosebit de importantă pentru dezvoltarea normală a personalității copilului.
Vârsta de 3 ani este vârsta când copilul începe să spună „Eu”, descoperind, fără să-și dea seama, unicitatea sa. Și cu cât copilul este mai activ, cu atât mai intens își va arăta dorința de independență. Ar trebui să încercați să percepeți orice situație cu un copil de această vârstă cu răbdare și simț al umorului, indiferent de starea voastră de spirit. Nu ar trebui să ridicați vocea. Mai mult, nu ar trebui să recurgeți la pedeapsa fizică. Există tati care interacționează mai ușor cu un copil mic și mai dificil – cu un adolescent, insa cel mai adesea, tații nu se angajează în interacțiunea cu copiii mici – și copilul are întotdeauna nevoie sa simta prezenta tatălui. Desi in majoritatea cazurilor tatal este mult mai ocupat cu sarcinile de serviciu decat mama, acesta trebuie sa gaseasca timp pentru a se implica în trecerea copilului prin aceste vârste dificile, este datoria sa părintească.
Următoarea vârstă dificilă pentru părinți este cea de șapte ani. Si aici apar o mulțime de dezacorduri cu privire la alegerea școlii sau a tipului de educație. Deși, de regulă, controlul asupra studiilor este preluat de mama, este bine ca tatal sa se implice la randul sau in educatia copilului. Părinții trebuie să fie de acord în luarea deciziilor importante, fiind recomandat ca ambii să meargă la sedinta cu părinții, astfel incat viața școlară a copilului să nu fie o problemă doar pentru mamă!
Participarea tatălui este absolut necesară si in anii adolescenței ! Copilul începe să vadă cine sunt de fapt tatăl și mama lui, în familie, el dorește, de asemenea, să ia o anumită poziție, va dori să aibă dreptul la viața privată ! În timpul adolescenței, ar trebui să prevaleze un anumit tip de control al parintilor, dar în niciun caz o directivă! Un clasic al psihologiei copilului, a spus urmatoarele cuvinte minunate: „Un copil trebuie să aibă o atitudine pozitivă față de o cerință pentru a o îndeplini!” Părinții ar trebui să fie de acord să-și prezinte cerințele, astfel încât acestea sa fie clare si usor de inteles pentru adolescent. Și dacă este necesară constrângerea în îndeplinirea cerințelor, aceasta trebuie să fie rezonabilă: nu grosolănia, autoritarismul și capriciile ar trebui să fie instrumentele noastre în educație, ci flexibilitatea, coordonarea, dragostea și fermitatea, consecvența! Toate conflictele și dezacordurile dintr-un cuplu trebuie rezolvate înainte de nașterea bebelușului, deoarece acestea se vor intensifică odată cu nașterea copilului și creșterea acestuia!
