Trebuie ca baza, partea cea mai importantă a relaţiilor noastre să fie Dumnezeu. Dumnezeu, nu noi. Dar atunci cand ne punem pe noi inşine pe primul loc, aducem haos atat in viaţa celor din jur, cat şi in viaţa noastră.
Am să vă povestesc o istorioară despre o pereche, soţ şi soţie, pe care i-am cunoscut in urmă cu mulţi ani. Întotdeauna le dau acest exemplu oamenilor care se gândesc la căsătorie. Aşadar, într-o zi am plecat la un azil ortodox de bătrâni, unde se afla una dintre enoriaşele mele. În vecinătatea ei locuia o familie. Pe hol am întâlnit un bărbat în vârstă care m-a rugat să intru şi să stau de vorbă cu el şi cu soţia lui. L-am întrebat:
— Staţi aici amândoi? Bărbatul mi-a răspuns:
— Soţia mea s-a îmbolnăvit, nu mai putea să meargă, iar eu sunt prea bătrân şi neputincios pentru a avea grijă de ea. De aceea am fost nevoit să o plasez într-un azil de bătrâni şi m-am mutat şi eu aici. Ştiţi, problema nu este că nu aş putea să am grijă singur de gospodărie. Pur şi simplu nu voiam să trăiesc fără ea.
— Este minunat, i-am spus, că vă iubiţi atât de mult. De câţi ani sunteţi căsătoriţi?
— De 74 de ani, a răspuns el.
— 74 ?!
— Da, eu am 100 de ani, iar ea 98.
— Cum aţi reuşit să trăiţi împreună atât de mult timp? l-am întrebat.
— O, părinte! Am să vă spun că primii zece ani de viaţă împreună au fost un adevărat iad. Ne exasperam unul pe celălalt, bine că nu s-a ajuns la omor. Deja la un an după nuntă voiam să divorţăm. Au venit copiii şi grijile legate de ei, facturile neplătite… Seara nu voiam să mă întorc acasă. Nu-mi reuşea nimic! Soţia se văicărea neîntrerupt. Efectiv, m-am dat bătut şi eram gata să plec. Singurul lucru care ne ţinea împreună erau copiii. Copiii însă creşteau cu nervii zdruncinaţi, fiindcă erau martorii certurilor noastre interminabile… Abia ce veneam acasă, că şi începeam să ne certăm, iar copiii să plângă. Sunt convins că fiecare dintre voi a auzit istorioare asemănătoare. Sora soţiei mele a fost o femeie foarte credincioasă. Ea ne-a sfătuit să vorbim cu preotul la care se spovedea şi pe care îl respecta. Eu nu voiam să merg, deoarece mă aşteptam ca el să fie întru totul de acord cu soţia mea şi să mă învinuiască pentru tot pe mine. Apoi însă m-am gândit că nu am nimic de pierdut, iar o asemenea discuţie dă totuşi o oarecare nădejde. Preotul era un om care îl cunoştea pe Dumnezeu şi nu făcea filozofie, ci vedea în oamenii care veneau la el zidirea lui Dumnezeu. El a spus: „Dacă în căsnicie nu ÎI veţi pune pe Domnul mai presus de orice, familia voastră va pieri.” Auzind aşa, bărbatul i-a spus preotului acelaşi lucru pe care mi l-aţi spus mie astăzi: — Bine, bine! Daţi-mi un sfat practic. Cum să fac în aşa fel, încât Domnul să fie pe primul loc în viaţa mea? Preotul i-a răspuns foarte simplu: — Singurul Izvor al iubirii este Dumnezeu. Iar între voi nu există iubire; dacă ar exista, nu v-ati certa. Dar Dumnezeu, nu altceva, trebuie să fie pe primul loc. Nu tu, nici soţia, ci Dumnezeu. Dumnezeu – pe locul întâi. Pe locul al doilea pentru soţ trebuie să fie soţia lui. Iar pentru soţie următorul după Dumnezeu trebuie să fie soţul. Deci pe primul loc la tine trebuie să fie Dumnezeu, pe al doilea loc – soţia, iar tu însuţi – abia pe al treilea. Nu pe primul, nu pe al doilea, ci pe al treilea!
Oare noi ne clădim relaţiile conform acestui principiu? Nu! Ne dorim întotdeauna să fim primii. În cel mai bun caz, pe primul Ioc mai avem un om. Însă niciodată nu ne dorim să fim ultimii. — în momentul în care eu şi soţia mea am înţeles asta, am realizat că părintele avea dreptate! a continuat bătrânelul. Am văzut câte vom avea de schimbat în noi şi i-am spus asta părintelui. El ne-a răspuns: „Va trebui să vă schimbaţi, altfel vă veţi ucide unul pe altul! Ori să vă schimbaţi, ori să continuaţi a vă duşmăni reciproc. Deci schimbaţi-vă, altfel veţi distruge viaţa copiilor voştri! Schimbaţi-vă sau nu îl veţi vedea niciodată pe Dumnezeu.„
Mulţi dintre voi aţi trecut prin experienţa relaţiilor în care lipseşte Dumnezeu. Fie că El lipseşte din viaţa copiilor voştri, fie că trăiţi cu oameni pe care îi urâţi. De ce e aşa? Fiindcă în relaţiile voastre nu e prezent Dumnezeu şi pe primul loc sunteţi voi înşivă. Poate mă veţi contrazice acum: „Ba nu! întotdeauna mă străduiesc să-i ajut pe ceilalţi.” Oare este aşa? Oamenii se plâng: „Fiul meu (fiica mea) trăieşte în desfrâu, nu se căsătoreşte. Ce-i de făcut?” Noi nu putem face nimic în acest caz, este alegerea lor, decizia lor. Căci totul s-a întâmplat cu mult timp înainte ca ei să întreţină raporturi vicioase cu altcineva. Nu i-am învăţat să clădească relaţii corecte, bune, căci nici noi nu am ştiut s-o facem. Dacă de la naştere copiii nu aud că relaţiile cele mai importante pe care trebuie să le cultive nu sunt cele cu soţul sau cu soţia, nici cu mama sau cu tata, nici cu prietenii sau cu „sinele”, ci cu Dumnezeu, atunci ei aud doar minciuna pe care le-o spune lumea. Şi ei vor deveni asemenea nouă – un haos plin de durere şi nedumerire.
Cel mai nepotrivit pronume este „eu”. „Eu”, „mie”… „Eu” este un pronume solitar, el este numai la singular. Dacă observăm că vorbim despre noi înşine la singular, suntem în pericol. Dar atunci când suntem mai mulţi, nu unul, suntem deja „noi”. Unde este „noi”, acolo e şi „tu”, adică aproapele, şi este deja mai mult decât „eu”. Ce încerc să vă spun prin asta? Dacă ne gândim în primul rând la noi înşine, sfârşitul ne este hotărât dinainte: singurătatea şi lipsa liniştii. Noi nu putem face nimic singuri. Relaţiile noastre cu ceilalţi nu vor fi reuşite până când nu vom învăţa să ştim care ne e locul. În relaţiile cu aproapele nu trebuie să stăm pe locul întâi, ci pe al treilea. Vorbim despre relaţiile omului cu semenii. Vorbim despre locul pe care îl ocupăm noi în aceste relaţii, nu ei. Despre faptul că trebuie să stabilim cine şi unde se află. Pe primul loc – Dumnezeu. Iar pe al doilea? Pe acest loc sunt foarte multe persoane şi faţă de semenii care îl ocupă avem responsabilitate în grade diferite. De ce? Pentru că aşa a spus Domnul: „Iubeşte-L pe Dumnezeu mai presus de orice, iar apoi – pe aproapele tău.” Uneori aproapele este soţul sau soţia, alteori părinţii, alteori copiii. Şi relaţiile cu soţul, cu părinţii, cu copiii diferă între ele. Diferă şi comportamentul nostru în ele. Dar nu spun că iubirea pentru soţ trebuie să fie mai mare decât cea faţă de copii. Dacă punctul central al relaţiilor noastre nu este „eul” (chiar şi unul iubitor), ci rudele iubite, relaţiile sunt reuşite. Dacă sunteti căsătorită, îndatoririle dumneavoastră principale după Dumnezeu se referă la soţ. Dar dacă manifestaţi iubire pentru copii, nu înseamnă că nu vă iubiţi soţul. Desigur, există excepţii, acele mame nechibzuite care îşi iubesc copiii chiar mai mult decât soţul. Asta e problema lor.
