Pentru învârtoşarea inimii voastre, a zis El, v-a scris Moise porunca aceasta, dar la începutul făpturii bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă (Marcu 5-9).
În acest loc din Evanghelie, Domnul îi povăţuieşte pe ascultători cu privire la căsătorie şi la adulter. Prilej pentru această povăţuire a fost vicleana întrebare pe care I-o puseseră fariseii: Este îngăduit unui bărbat să-şi lase femeia? La drept vorbind, nu exista nici un motiv să fie întrebat Domnul despre aceasta, căci în a cincea carte a Legii lui Moise, în Deuteronom, sunt cuprinse hotărâri clare cu privire la divorţ, şi fariseii, bineînţeles, ştiau prea bine aceste reguli.
De va lua cineva femeie şi se va face bărbat ei, dar ea nu va afla bunăvoinţă în ochii lui, pentru că va găsi ceva neplăcut la ea, şi-i va scrie carte de despărţire, i-o va da la mână şi o va slobozi din casa sa (Deut. 24, 1).
Întrucât Legea nu definea aici cu precizie motivele pentru divorţ, această lipsă de limpezime a dus în practică la abuzuri groaznice, şi interpreţii evrei ai Legii, cărturarii şi fariseii, pentru a face pe placul oamenilor, lărgiseră până la extrem motivele pentru care era permis divorţul. Practic, soţul îşi putea izgoni soţia fără vreun temei, având dreptul să ceară divorţ, a cărui procedură era extrem de simplă: trebuia doar să-i înmâneze cu martori cartea de despărţire şi, odată ce soţia lua în mână această carte, divorţul era considerat consumat, iar apel la vreo instanţă nu exista. Atâta timp cât duhul vechii cucernicii s-a păstrat în poporul evreu, iar familia era trainică, se făcea relativ rar abuz de această lege, însă pe vremea Domnului depravarea morală a poporului era atât de mare, încât divorţurile aveau loc mereu, sub cele mai mărunte pretexte, iar aceasta ameninţa familia şi societatea cu urmări cât se poate de serioase.
După spusele Domnului, căsătoria, odată încheiată, e de nedesfacut, fiindcă Dumnezeu este Cel ce uneşte perechea. Această idee privitoare la caracterul de nedesfacut al căsătoriei El o afirmă iarăşi atunci când rămâne singur cu ucenicii, şi numeşte pur şi simplu adulter divorţul făcut cu scopul de a încheia o nouă căsătorie. Oricine va lăsa pe femeia sa, zice El, şi va lua alta, săvârşeşte adulter cu ea; iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter (Marcu 11-12).
Iată cât de înaltă este viziunea Domnului asupra căsătoriei şi cât de aspru priveşte El divorţurile! Cât de puţin ţinem cont acum de aceste cuvinte ale Mântuitorului nostru, şi ce privelişte jalnică ne prezintă în această privinţă viaţa contemporană a aşa-zişilor creştini! Divorţul a devenit un fenomen zilnic. Oamenii divorteză sub tot felul de pretexte şi uneori chiar fără pretext. „Nu ne-am potrivit la caracter” – iată motivul obişnuit al divorţului contemporan, deşi în realitate această frază, ca o frunză de smochin, adeseori acoperă dorinţa absolut fără echivoc de a introduce diversitate în „plăcerile dragostei”. Pofta nestăvilită cere senzaţii noi, şi acestui idol al adulterului îi sunt sacrificate şi fericirea familială, şi viitorul copiilor, şi soarta soţiei părăsite. Atitudinea uşuratică fată de căsătorie si divorţ este uneori pur şi simplu de necrezut.
Adeseori se întâmplă ca soţii, după ce s-au despărţit într-un moment de neînţelegere, se împacă şi încep să trăiască împreună din nou, fără să mai ştie ce sunt acum: nici soţ şi soţie, nici oameni cu totul străini unul de altul! Mulţi reuşesc, în cursul unui singur an, să divorţeze de câteva ori şi să schimbe câteva soţii!
