Sinoadele de la Laodiceea (canoanele 10 şi 13), de la Cartagina (canonul 21), dar şi Sinoadele al IV-lea şi al Vl-lea Ecumenice (Chalcedon, canonul 14; Trulan, canonul 72), interzic căsătoriile între un ortodox şi un neortodox şi stipulează că dacă astfel de căsătorii au fost încheiate de un magistrat civil, atunci să fie dizolvate.
Bineînteles, este posibil, fără a fi membri ai aceleiaşi Biserici, să se bucure de prietenie, să aibă interese comune, să trăiască o adevărată compatibilitate şi, desigur, să se „îndrăgostească” unul de altul. Dar întrebarea care se pune este dacă toate aceste afinităţi omeneşti pot fi transformate şi transfigurate în realitatea împărăţiei lui Dumnezeu în cazul în care unul dintre ei nu împărtăşeşte aceeaşi experienţă cu privire la ceea ce înseamnă această împărăţie, dacă unul dintre ei nu este angajat în aceeaşi Credinţă unică. Este posibil să devină „un singur trup” întru Hristos, fără a participa împreună la Trupul şi Sangele Său euharistic? Poate un cuplu să participe împreună la Taina căsătoriei – o Taină care „este în Hristos şi în Biserică” – fără a lua parte împreună la Taina Dumnezeieştii Euharistii?
Cu siguranţă, acestea nu sunt întrebări „formale”, ci întrebări fundamentale, cu care trebuie să se confrunte toţi cei care au în vedere angajarea într-o căsătorie „mixtă”. Bineinţeles, soluţii simple pot fi găsite în relativismul interconfesional – „nu sunt diferenţe chiar atat de mari intre bisericile noastre” – sau, pur şi simplu, eliminand Euharistia din centrul vieţii creştine. Din nefericire, ultima variantă este sugerată de practica noastră actuală de folosire a aceleiaşi randuieli de încununare atat la căsătoriile între doi creştini ortodocşi cat şi la căsătoriile „mixte”. Însăşi posibilitatea acestei practici provine, aşa cum am arătat mai sus, din desacralizarea treptată a căsătoriei, care s-a încheiat prin separarea ei completă de Euharistie. În Biserica primară, sensul canoanelor care interziceau căsătoriile mixte era înţeles de către toti; căci toti ştiau că un ortodox si un neortodox nu puteau lua parte împreună la Euharistie, în cadrul căreia căsătoriile erau în mod normal binecuvantate. Practica protestantă recentă care încurajează „intercomuniunea” între creştini aparţinând unor confesiuni diferite şi chiar acceptarea parţială recentă a acestei practici de către romano-catolici au adâncit încă şi mai mult confuzia. De fapt, participarea personală şi completă la Biserica văzută a lui Hristos în Euharistie pare să fie înlocuită de aceste practici caracterizate printr-o religiozitate ambiguă şi relativistă, în cadrul căreia Tainele joacă doar un rol cu totul secundar.
Refuzând practica „intercomuniunii”, Biserica Ortodoxă nu refuză unitatea creştină. Dimpotrivă, apără unitatea deplină şi adevărată, respingând toate substitutele ei. La fel, în căsătorie, Biserica doreşte ca un cuplu să fie deplin unit în Biserică; şi, prin urmare, consideră că sunt deplin sacramentale şi întru totul creştine doar acele căsătorii care unesc două persoane aflate în deplină unitate de credinţă şi care, ca atare, sunt pecetluite prin Euharistie.
În ciuda tuturor interdicţiilor canonice menţionate mai sus, şi în trecut au avut loc adesea căsătorii „mixte”. În societatea noastră pluralistă, în care ortodocşii reprezintă doar o minoritate, aceste căsătorii reprezintă un procent ridicat, aflat mereu in creştere, între căsătoriile binecuvantate în bisericile noastre. Tot mai numeroase sunt şi cele incheiate, din nefericire, în afara Ortodoxiei. Cu toţii ştim că unele dintre ele duc la întemeierea de familii fericite, şi ar fi lipsit de înţelepciune şi chiar lipsit de sens să descurajăm toate căsătoriile de acest tip. De fapt, s-ar putea la fel de bine ca unele dintre aceste căsătorii să fie mai durabile si mai fericite decat cele dintre unii ortodocşi doar cu numele, care nu au auzit niciodată nimic despre sensul căsătoriei creştine şi care nu au acceptat niciodată în chip personal şi responsabil vreo adevărată angajare creştină.
Toate acestea fiind adevărate, fără nici o îndoială, rămane totuşi adevărat şi faptul că Evanghelia nu ne cheamă la un adevăr parţial, nu ne cheamă doar la „fericirea” omenească. Zice Domnul: „Fiţi, dar, voi desăvarşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvarşit este” (Matei 5, 48). Fără căutarea desăvarşirii nu există creştinism. Indiferenţa religioasă, sau acceptarea credinţei creştine doar ca o arie periferică a existenţei, exclude căutarea perfecţiunii la care Hristos ne cheamă. Biserica nu se poate niciodată reconcilia cu o astfel de indiferenţă şi cu un asemenea relativism.
Spre exemplu, trebuie să fie limpede faptul că un preot ortodox nu poate niciodată binecuvanta o căsătorie între un ortodox şi un necreştin. Ar fi evident nepotrivită chemarea numelui lui Iisus Hristos într-o slujbă de căsătorie pentru o persoană care nu-L recunoaşte ca Domn al său. De fapt, o astfel de chemare ar fi lipsită de respect nu numai în ceea ce-L priveşte pe Domnul, ci şi faţă de această persoană şi faţă de convingerile sale (sau faţă de lipsa acestor convingeri). Atunci când partenerul neortodox al unei viitoare căsătorii este un creştin botezat, binecuvantarea dată de Biserica Ortodoxă implică convingerea Sfantului Pavel că „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (I Corinteni 7,14), deşi, mult mai probabil, acest text vorbeşte despre acele căsătorii în care unul din parteneri s-a convertit după căsătorie, iar nu despre cele în care un membru al Bisericii se căsătoreşte cu o persoană care nu este membru al Bisericii. Oricum, Biserica, în fiecare dintre aceste cazuri, speră ca unitatea de credinţă a familiei să fie candva refăcută şi că, într-o bună zi, ambii parteneri vor fi uniţi in Ortodoxie.
