Căsătoria este o Taină care, prin binecuvântarea preotului, se revarsă asupra celor doi parteneri în cadrul Trupului Lui Hristos, Biserica; astfel, ca orice Taină, are în vedere viaţa veşnică în împărăţia lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu este dizolvată de moartea unuia dintre parteneri, ci creează între ei – dacă aşa doresc şi „le este dat” (Matei 19, 11) – o legătură veşnică. Fiind o Taină, căsătoria nu este un act magic, ci un dar primit prin harul lui Dumnezeu. Partenerii, fiinţe umane, au putut face o greşeală cerând harul căsătoriei atunci când nu erau pregătiţi pentru el; sau, poate, au ajuns la concluzia că nu reuşesc să facă acest har să rodească. În asemenea cazuri, Biserica poate admite faptul că harul nu a fost “primit”, tolerând separarea şi recăsătorirea. Dar, bineînţeles, nu încurajează nicio recăsătorire – am văzut aceasta chiar şi în cazul văduvelor – din cauza caracterului veşnic al legăturii conjugale; le tolerează doar atunci când, în cazuri concrete, pare a fi cea mai bună soluţie pentru o persoană anume.
Este binecunoscut faptul că Hristos însusi a condamnat de mai multe ori divorţul:
„Pentru învartosarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa. Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter” (Matei 19, 8-9; cf. Matei 5, 31-32; Marcu 10, 2-9; Luca 16,18).
Totuşi, posibilitatea divorţului din pricină de „desfrânare”, şi chiar afirmaţia mai generală a Sfântului Pavel care permite separarea unei soţii de soţul ei (II Corinteni 7,11), arată limpede că în Noul Testament indisolubilitatea căsătoriei nu este înţeleasă ca o totală suprimare a libertăţii umane. Iar libertatea implică atât posibilitatea păcatului, cât şi consecinţele sale; în cele din urmă, păcatul poate distruge căsătoria.
Totuşi, Noul Testament nu permite niciunde explicit recăsătorirea după divorţ. Sfântul Pavel – care descurajează, dar permite, recăsătoria văduvelor – este foarte potrivnic în ceea ce priveşte recăsătorirea după divorţ:
“Iar celor ce sunt căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de bărbat! Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia” (I Corinteni 6,10-11).
Cum a răspuns Biserica acestei atitudini din Noul Testament? Părinţii bisericii, în marea lor majoritate, i-au urmat Sfântului Pavel în descurajarea oricărei forme de recăsătorire, fie a celor rămaşi văduvi, fie după divorţ. Atenagora, un filosof atenian convertit, care a scris o Apologie în favoarea creştinilor în preajma anului 177, este purtătorul de cuvânt al tuturor Părinţilor Bisericii primare, atunci când el, după ce etichetează ca „adulterin” pe un divorţat care s-a recăsătorit, adaugă şi că nu este îngăduit “să ne luăm o a doua soţie, chiar dacă cea dintâi ar fi decedat, căci unul ca acela comite adulter deghizat”. Dar, în acelaşi timp, Biserica nu a considerat niciodată că Evanghelia este un sistem de prescripţii legale care pot fi adoptate de societatea umană peste noapte. Evanghelia trebuia acceptată ca o implicare (dedicare), ca o arvună a împărăţiei ce va să vină; ea presupune o luptă personală neîncetată împotriva păcatului şi a răului, însă nu poate fi niciodată redusă la un sistem de „obligaţii” sau „îndatoriri” legale.
Ca urmare, imperiul creştin a continuat să admită divorţul şi recăsătorirea ca instituţii sociale obişnuite. Legile împăraţilor creştini, îndeosebi ale lui Constantin, Teodosie şi Justinian, au definit fundamentele şi condiţiile legale care permiteau divorţul şi recăsătorirea. Ne este imposibil să le enumerăm pe toate aici. Este suficient să spunem că erau relativ indulgente. Divorţul prin simplu consimţământ mutual a fost tolerat până în momentul în care o lege emisă de împăratul Teodosie II, în anul 449, l-a interzis; dar a fost din nou autorizat de către Iustin II, în anul 566. Legea lui Iustin II a fost revocată abia în secolul al XVIII-lea. De-a lungul acelei perioade, divorţul împreună cu dreptul de recăsătorire, erau permise nu numai în cazuri de adulter, ci şi pe motiv de trădare politică, sau când era vorba de plănuirea unei crime, de dispariţia unuia dintre soţi pentru o perioadă mai mare de cinci ani, de acuzaţii neîndreptăţite de adulter şi, în cele din urmă, de depunerea voturilor monahale de către unul din parteneri.
Niciunul dintre Părinţii Bisericii nu au denunţat aceste legi ca fiind contrare creştinismului. Exista un evident consens de opinie care le considera inevitabile. Împăraţi precum Justinian I au încercat să instituie o legislaţie imperială inspirată de creştinism şi, atunci când au formulat legile, s-au folosit de sfatul competent al episcopilor şi al teologilor. Dintre teologi, mulţi s-au opus dorinţei imperiale atunci când aceasta leza ortodoxia creştinismului; însă niciunul dintre ei nu s-a opus legislaţiei privind divorţul. Dimpotrivă, mulţi menţionează această legislaţie ca un dat: „Cel ce nu se poate înfrâna după moartea soţiei sale”, scrie Sfântul Epifanie al Ciprului (403) , “sau care s-a despărţit de soţia sa dintr-o pricină întemeiată, cum ar fi desfrânarea, adulterul, sau altă faptă reprobabilă, dacă îşi ia o altă soţie, sau dacă soţia îşi ia un alt bărbat, cuvântul dumnezeiesc nici nu-l osândeşte şi nici nu-l îndepărtează pe unul ca acesta de Biserică; ci, mai degrabă, îl îngăduie din pricina slăbiciunii lui. Bineînţeles, expunerile pastorale privind caracterul rău al divorţului sunt nenumărate; însă tolerarea legilor statului existente, cât şi a „realităţilor vieţii”, aşa cum se întâmplau ele, este la fel de evidentă, atât în Răsărit cât şi în Apus. Să fi fost aceasta simplă indulgenţă sau capitulare? Cu siguranţă nu! De-a lungul acestei perioade, fără nicio excepţie cunoscută, Biserica a rămas credincioasă normelor rânduite, descoperite de Noul Testament: doar prima căsătorie era binecuvântată în Biserică în vremea Euharistiei.
Am văzut mai sus că a doua şi a treia căsătorie, după văduvie, erau încheiate doar printr-o ceremonie civilă, şi implicau o penitenţă de la unul la cinci ani de excomunicare [oprire de la Sfânta împărtăşanie]. După această perioadă de pocăinţă, erau din nou consideraţi ca fiind membri deplini ai Bisericii. Pentru cei divorţaţi care se recăsătoreau, era cerută o mai lungă perioadă de penitenţă, adică şapte ani:
„Cel care-şi părăseşte femeia pe care şi-a luat-o în mod legiuit şi aduce pe alta, – după hotărârea Domnului, – se supune osândei adulterului; căci s-a orânduit canonic de către Părinţii noştri, ca unii dintre aceştia un an să se tânguiască, doi ani să asculte, trei ani să cadă [în genunchi], şi în al şaptelea an să stea împreună cu credincioşii, şi aşa să se învrednicească de împărtăşanie, dacă se vor pocăi cu lacrimi” (Sinodul al Vl-lea Ecumenic, Canonul 87).
Desigur, au existat nenumărate prevederi legale privind diferenţa dintre partenerul vinovat şi cel nevinovat în cazul unui divorţ; şi, în practică, „iconomia” pastorală a Bisericii cu siguranţă s-a arătat a fi, ocazional, mai indulgentă decât prevăd aceste texte. Totuşi, catalogarea ca adulteri a celor divorţaţi care se recăsătoreau implica – în strictă conformitate cu textul Evangheliei – faptul că ei au petrecut suficient timp stând în Biserică nu împreună cu credincioşii, ci la uşa bisericii, împreună cu „cei ce plâng” şi cu „cei ce ascultă” [adică, cei care ascultau Scripturile, însă nu erau încă primiţi pentru Taine], şi cu „cei ce îngenunchează” [adică, cei care, în timpul unor părţi din slujbe, rămâneau cu faţa la pământ, în loc să stea jos sau în picioare]. Prin urmare, Biserica nu a „recunoscut” niciodată divorţul, nici nu l-a „conferit”. Divorţul era considerat un mare păcat; însă Biserica niciodată nu a încetat să le acorde păcătoşilor „o nouă şansă”, şi a fost gata să-i reprimească dacă se pocăiau. Doar după secolul al X-lea, când a primit din partea împăraţilor monopolul legal privind înregistrarea şi validarea tuturor căsătoriilor , Biserica a fost obligată „să emită divorţuri”. A făcut aceasta în conformitate cu legislaţia civilă a Imperiului Roman şi, ulterior, în conformitate cu legislaţia diferitelor ţări în care s-a dezvoltat. Dar această nouă situaţie a umbrit în mare parte în conştiinţa credincioşilor învăţătura creştină cu privire la unicitatea căsătoriei. Atât căsătoria bisericească cât si „divorţul bisericesc” au apărut ca simple formalităţi, dând o legalitate externă unor acte care, din punct de vedere creştin, erau în mare parte destul de lipsite de legitimitate.
Practic, şi în deplină conformitate cu Scriptura şi tradiţia Bisericii, am sugera ca autorităţile Bisericii noastre să înceteze să mai „acorde divorţuri” (deoarece acestea sunt acordate de instanţele civile) şi, mai degrabă, pe baza recunoaşterii faptului că – în urma divorţului civil – căsătoria nu mai există de fapt, să emită „permisiuni de a se recăsători„. Bineînţeles, în fiecare caz particular, cei care sfătuiesc şi fac investigaţiile pastorale trebuie să se asigure mai întâi că reconcilierea nu mai este posibilă; iar „permisiunea de a se recăsători” trebuie să prevadă cel puţin o formă de penitenţă (corespunzătoare fiecărui caz individual în parte) şi să le acorde dreptul de a primi o binecuvântare a Bisericii în conformitate cu rânduiala „căsătoriei a doua”. O asemenea schimbare ar face poziţia Bisericii noastre mult mai clară şi le-ar da preoţilor posibilitatea de a-şi exercita mai rodnic slujirea lor de explicare, ghidare şi tămăduire a sufletelor.
