Aveam 18 ani, el – 28. El mai fusese căsătorit, dar „soţia nu îl înţelegea, şi au divorţat”. Toate acestea îmi flatau foarte tare orgoliul infantil. Mă flata şi faptul că el era sufletul oricărei petreceri, organizatorul tuturor distracţiilor. Toată lumea îl iubea: l-am îndrăgit şi eu. Ne-am căsătorit, am făcut nuntă; îmi aduc aminte şi acum de cuvintele mamei lui: „Eşti sigură că vrei să te măriţi cu el?” Si încă cum! Bineînţeles că voiam să mă mărit cu el..
Mai târziu am înţeles că nu-mi dădeam deloc bine seama ce înseamnă să fii măritată cu un asemenea om. Trebuie să recunosc că era un soţ grozav: gătea, spăla, făcea curat cu bucurie, mergea la magazin, mă ocrotea ca pe un copil mic. Devenind însă soţul meu, nu a încetat a fi „sufletul tuturor petrecerilor”, pe când eu voiam ca el să fie doar al meu, voiam un cămin confortabil, voiam copii. Seara îl aşteptam tot timpul de la petreceri şi întâlniri cu prietenii, plângeam şi mă frământam din pricina gândului că merit ceva mai bun.
Au urmat certuri îndelungi, cu lacrimi şi cu pretenţii din partea mea ca el s-o termine cu stilul de viaţă dinainte. El nu se opunea, spunea că pentru mine o să facă totul. Au trecut asa trei ani – trei ani de lacrimi si frământări, o sarcină nereuşită. Într-o bună zi, nu l-am mai aşteptat: mi-am adunat lucrurile si am plecat. Au urmat reproşuri din partea rudelor lui, acuzaţii din partea mamei lui, insistenţe din partea lui să mă întorc şi promisiuni că vom începe o viaţă nouă. Eu nu voiam să mă întorc, nu mai voiam deja nimic, şi nu m-am întors. A urmat procedura de divorţ, care m-a aruncat în depresie prin faptul că nimănui nu-i păsa de tragedia familiei noastre: o femeie dură, fără să arunce măcar o privire, a semnat actul de divorţ, şi uite că nu mai suntem soţ şi soţie, suntem doi străini…
La început, mă delectam de libertatea mea, dar după scurtă vreme mi-am dat seama că atunci când văd în magazine secţia de îmbrăcăminte bărbătească mi se strânge inima. Mă uitam la pantofii, la cravatele şi la cămăşile bărbăteşti, şi mă gândeam cu tristeţe că nu am pentru cine să cumpăr toate lucrurile astea, cu toate că îmi doresc foarte tare. Voiam atât de mult să am grijă de cineva, să mă îngrijorez pentru cineva, să mă grăbesc către cineva după ce termin lucrul – să mă grăbesc nu aşa, la o întâlnire, ci la familia mea, acasă. Atunci am hotărât că vreau foarte tare să mă mărit. Şi n-are decât să fie şchiop, n-are decât să fie ciupit de vărsat, numai să nu bea şi să n-aibă alte obiceiuri dăunătoare.
Şi l-am găsit. Nu bea, nu fuma, nu era ciupit de vărsat şi nici şchiop, ba chiar foarte atrăgător; în fiecare zi venea la mine cu flori şi dădea dovadă de atenţie şi grijă în fel şi chip. Am început să trăim împreună, şi nu după mult timp ne-am căsătorit. Acum s-ar fi părut că visele mele se împlinesc: aveam o familie, aveam cui să împletesc pulovere şi fulare, cui să gătesc mâncare gustoasă.
S-a dovedit însă, absolut pe neaşteptate, că pe lângă „obiceiurile dăunătoare” bărbaţii mai au şi altele… De exemplu, că nu le place să-şi schimbe ciorapii, ci încearcă să îi ascundă în locuri unde nimeni nu o să afle comoara lor; pot să scormonească cu o mină dezgustată în farfurie, dând la o parte ceapa şi morcovul; pot să aranjeze lucrurile după principii cunoscute numai de ei şi să urmărească vigilent ca nu cumva să le mute cineva din loc; pot să refuze să aibă de-a face cu prietenii tăi şi, în general, să-ţi împărtăşească interesele. Lista poate continua la nesfârşit, şi chiar dacă vouă anumite puncte vi se vor părea fleacuri, pentru mine toate astea alcătuiau o tragedie…
Atunci mi-a „picat fisa” că în viaţă nu există idealuri şi că dacă în acel moment nu voi rezista, ci o voi rupe cu acel om, mă aşteaptă iarăşi fie singurătatea chinuitoare şi „incursiunile” melancolice prin magazine, fie un alt bărbat, dar cu apucături noi. Atunci am început să mă gândesc că există o predestinare în viaţa omului. Trebuie spus că amândoi soţii mei purtau acelaşi nume, amândoi aveau surori mai mici cu acelaşi nume, părinţii lor trăiau în apartamente identice, cu acelaşi număr. Bineînţeles, erau nişte coincidenţe, dar ele m-au făcut să mă gândesc că de soartă nu poţi să fugi şi că trebuie să mă resemnez şi să îmi construiesc singură fericirea, cum se spune, “din ce a fost”.
După ce am analizat tot ce îmi place şi tot ce nu-mi place la soţul meu, am înţeles cu mare mirare că părţile bune sunt, totuşi, mult mai mari, iar cu multe dintre lucrurile care mă iritau pot, totuşi, să mă împac. Şi a început lupta cu mine însămi! I-am împărtăşit pasiunile şi interesele, am început să-i aranjez lucrurile aşa cum îi place lui, să gătesc pe gustul lui. Nu pot spune că-mi venea uşor, dar la acel moment ni se născuse deja o fiică, iar felul în care m-a ocrotit în timpul sarcinii şi grija cu care o înconjura pe fetiţa noastră mi-au „luat cu mâna” toate suferinţele. Maşini de spălat automate nu erau pe atunci, scutecele nu se uscau, şi soţul meu usca noaptea un munte de scutece cu fierul de călcat, se scula mereu la fetiţă, iar dimineaţa mergea la muncă. După aceea au venit imediat anii perestroikăi, cu salariile neplătite şi vremurile de foamete. Soţul meu a făcut totul ca noi să simţim cât mai puţin aceste greutăţi. Se înhăma la orice muncă, fugea prin oraş căutând mâncare, stătea ore întregi la coadă la alimente pentru copii.
Nici nu pot să-mi închipui că a fost o vreme când eram gata să nu mai rabd şi voiam să divorţez de omul acesta. Nu că aş fi păstrat ani îndelungaţi sentimentul de recunostinţă care m-a inundat la un moment dat, dar mă străduiam să închid ochii la cele rele şi să văd numai cele bune. Şi ştiţi ce este interesant? îndată ce mă împăcăm, călcându- mi pe inimă, cu o apucătură incomodă pentru mine a soţului, după o vreme o lăsa chiar el baltă. Asta, mi se pare, arată că toate încercările pe care ni le trimite Dumnezeu trebuiesc străbătute, nu evitate. O dovadă este şi faptul că pe soţul meu a început să-l atragă băutura. Atunci când ne-am cunoscut, nu punea strop de alcool în gură, era absolut indiferent faţă de băutură – însă înţeleg că aceasta este încercarea de care am fugit în tinereţe şi că dacă voi încerca iarăşi să o evit mă voi întoarce acolo de unde am plecat…
În anul următor se vor împlini 20 de ani de când ne-am căsătorit. Fiica noastră este deja adultă, şi când mă gândesc la anii care au trecut, găsesc tot mai puţine zile rele, nefericite, şi răsar în amintire numai cele de fericire. Şi acum ne mai putem dondăni, şi cred că vom mai „încrucişa lăncile” nu o dată, însă ştiu că acesta este soţul MEU, aceasta este viaţa MEA, aceasta este familia MEA şi nu am unde fugi de ea. În ciuda faptului că sunt mulţumită de felul cum a decurs viaţa mea, de-a lungul a toţi aceşti ani îmi aduc aminte de primul soţ. Nu am reproşuri să-i fac, ci am un sentiment de părere de rău, de vinovăţie faţă de el. Apăsător sentiment…
Greşeala multor tinere perechi este următoarea: ele sunt convinse că sunt făcute pentru fericire şi dragoste, şi nu înţeleg că fericirea familială trebuie să şi-o creeze, să o adune firimitură cu firimitură, că fericirea noastră este lucrul mâinilor noastre, minţilor noastre, inimilor noastre. Acesta este un mare efort, care aduce o satisfacţie enormă.
(Elena, 43 de ani)
