Situaţia de divorţ poate fi numită neadecvată, anormală pentru evoluţia generală a vieţii. Şi, bineînţeles, ambii participanţi ai acestor evenimente dramatice se află într- o stare emoţională complexă. Pare că viaţa o apucă pe o anumită (tristă) albie: cunoscuţii, împrejurările, totul îl împinge pe om să ia o asemenea hotărâre. Practic, amândoi soţii devin ostatici ai situaţiei deja create. Nici pentru cel ce părăseşte nu e uşor. Înainte de a se hotărî să divorţeze, omul se frământă mult timp, pentru că această hotărâre atrage după sine schimbări globale în viaţa lui, iar lucrul acesta nu este deloc simplu. Există uneori iluzia că plecând, pleci de la rău la bine, la ceva mai grozav, mai luminos. De fapt, are de trecut încă prin durere, şi nu este deloc obligatoriu că va ajunge într-un loc mai vesel. Această durere nu dispare aşa, pur şi simplu. Părăsindu-şi tovarăşul de viaţă, omul trece prin suferinţe şi îi trage după sine prin ele pe toţi cei din jurul său. Cicatrici grave rămân pentru toată viaţa, şi problemele se ţin după oameni ca o trenă, uneori decenii întregi. Adeseori, oamenii care au câteva căsnicii la activ si au tras învăţături din experienţa lor, spun că s-ar fi putut înţelege cu oricare dintre parteneri dacă s-ar fi purtat corect şi nu ar fi făcut paşi pripiţi. În general, a face paşi pripiţi este un lucru foarte periculos. Este mai bine să rezolvăm problema acolo unde apare decât să creem noi probleme, implicând în asta noi oameni.
Dacă a apărut gândul la divorţ, în primul rând trebuie înţeles faptul că de situaţia conflictuală nu poate fi vinovat doar unul dintre soţi. Străduiţi-vă să faceţi împreună lumină în ceea ce se petrece. În general, în toate conflictele este important ca soţii să nu ţină în ei supărarea, ci să discute, să se străduie să iasă unul în întâmpinarea celuilalt. „Haide să stăm de vorbă, care-i problema? Dacă tu crezi că sunt vinovat, explică-mi cu ce am greşit.” După o asemenea discuţie e foarte bine, omul se simte uşurat, primeşte har, fiindcă a dat dovadă de smerenie. Iar până când explicaţia nu are loc, îi este greu, are o povară pe suflet. Şi este absolut stupid să te încăpăţânezi, să te fixezi pe ideea orgolioasă: „Cum să fac eu pasul spre împăcare (să cer iertare) primul?” Chiar dacă eşti soţ, capul familiei, fă primul acest pas. Tocmai atunci o să fii primul! Şi atunci când divorţul este la orizont trebuie discutat. „Să stăm de vorbă. Explică-mi. De ce ?” Nu pot examina aici toate situaţiile posibile, dar dacă, să zicem, soţul pleacă la altă femeie, poate fi întrebat cu compătimire: „Dar pe urmă? Poate că o s-o părăseşti şi pe ea? Cât o să poţi trăi cu ea?” În general, trebuie făcut apel la o perspectivă lucidă asupra situaţiei. Rugându-vă, veţi găsi cuvintele potrivite.
Este rău când se bagă din nou apropiaţii, care, dorindu-ne binele, ne montează într-un anumit mod, învinuindu-l pentru toate numai pe unul şi apărându-l pe celălalt. Rezultatul este un fel de teren de fotbal, unde fiecare joacă pentru echipa sa şi ţine cu ea. Oamenii aceştia o să joace însă cât o să joace şi după aceea o să plece, dar de rămas vor rămâne cei doi. În stadiul de divorţ este oportun să se apeleze la ajutorul unei terţe părţi, dezinteresate, care poate fi un preot, un psiholog de familie sau pur şi simplu o persoană cu autoritate şi înţeleaptă. Terţa parte vede totul aşa cum este şi poate juca rolul de oglindă.
Oricum, de luptat trebuie să ne luptăm, fiindcă Dumnezeu nu uneşte doi oameni degeaba, şi a te lăsa păgubaş, a o rupe cu hotărâre, nu este calea cea mai bună. Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate despărţi: dragostea, venind în inimă o dată, rămâne în ea pentru totdeauna – toate acestea sunt adevăruri recunoscute. Avem însă nevoie de forţe enorme pentru a putea să trecem în mod corect prin situaţia de divorţ, să tragem concluziile corecte, să luăm deciziile corecte. Anii petrecuţi împreună nu sunt gunoi, sunt o parte din sufletul nostru. Şi adeseori se întâmplă ca situaţiile de criză să ducă la un rezultat bun: oamenii se purifică, se schimbă în bine trecând prin focul acestor încercări. Şi uneori se unesc din nou, la un nou nivel calitativ. Pe lângă asta, în stadiul conştientizării greşelilor, în pragul rupturii apare senzaţia că trebuie să „simţi” viaţa aşa cum simţim apa învăţând să înotăm. Or, nu poţi învăţa să înoţi doar citind literatură, teorie. Trebuie să simţiţi „apa” conflictului vostru şi să învăţaţi să înotaţi tocmai în această apă. Trebuie să vă ascultaţi inima, şi ea vă va spune: „Da, uite aici am făcut următoarea greşeală, am întins coarda, pe când aici am procedat corect.” Este important să nu te minţi singur în acel moment, ascunzându- te în spatele unei păreri străine, al trufiei sau al mai ştiu eu ce. A-i spune celui care pleacă: „Drum bun şi cale bătută, ne descurcăm noi şi fără tine” va fi, în afara cazurilor critice, un neadevăr. Trebuie să vorbeşti din inimă, de exemplu: „Plecând, îmi provoci o mare durere, însă eu te iubesc oricum…”
Sunt cazuri când, chiar după ce s-au despărţit şi au trăit separat o vreme, după ce au încercat să-şi întemeieze familii noi, oamenii se însoţesc iarăşi. Adică nu este totul terminat. Si a încerca să-ţi îndrepţi greşelile poţi în orice stadiu al divorţului. Cel care vrea să păstreze familia trebuie să se lupte până la capăt. Aici trebuie pornit de la principiul „fa tot ce poţi şi fie ce-o fi”. Prin rugăciune putem lupta împotriva necazului. Chiar şi pentru oamenii neîmbisericiţi rămâne în picioare aceeaşi recomandare: să se convingă de faptul că rugăciunea poate să ajute şi ajută.