Dumnezeu ne-a lăsat următoarea poruncă: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta…”, iar cel viclean caută cu orice preţ să-l facă pe om să o încalce. Deoarece copilul nu este întărit duhovniceşte, de cele mai multe ori el cade în această cursă. Pe lângă aceasta, şcoala, anumite mijloace de informare îi şoptesc: „Tu eşti o persoană independentă şi faci parte din altă generaţie; ai alte idei şi idealuri şi nu eşti obligat să asculţi de părinţi”. Această atitudine anticreştină este periculoasă, pentru că dacă un adolescent nu-şi cinsteşte părinţii, cu atât mai mult când va ajunge la vârsta maturităţii, el nu-si va cinsti nici şefii. Pentru el nu va exista nici o autoritate. O astfel de persoană care nu-si ştie locul nici în ierarhia familiei, nici în ierarhia statului este un pericol pentru societate, pentru că nu se poate controla. Relaţiile stabilite de Dumnezeu trebuie întreţinute, mai ales cele dintre părinţi şi copii, pentru că prin părinţi Dumnezeu îşi manifestă voia Sa copiilor.
Autoritatea părinţilor asupra copiilor îşi are începutul chiar din natură. Ei s-au învrednicit de această cinste ca o răsplată pentru durerile naşterii. De aceea spune cel înţelept: „Şi ca stăpânitor va sluji celor care l-au născut” (Sirah 3, 7); iar mai departe aduce şi o altă pricină: „Ce le vei da tu în schimb pentru ceea ce au făcut ei pentru tine?” (Sirah 7, 29). Ce vor să însemne aceste cuvinte? Ce nu ar putea da fiul tatălui? Sensul acestor cuvinte este următorul: tu nu-i poţi naşte aşa cum ei te-au născut pe tine. Aşadar, dacă părinţii au întâietate faţă de noi pentru aceasta, noi ne vom înălţa deasupra lor cinstindu-i, nu doar după legea naturală, ci, mai presus de ea, din frică de Dumnezeu. Căci El doreşte mult ca părinţii să fie cinstiţi de copii; şi pe cei ce împlinesc voia aceasta îi răsplăteşte cu multe bunuri şi daruri; iar pe cei ce nesocotesc această poruncă îi pedepseşte cu mari necazuri. Iată ce spune Dumnezeu celor ce-şi cinstesc părinţii: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ” (leş. 20, 12). Iar ce bine poate fi mai mare ca bătrâneţea fericită şi viaţa lungă şi ce nenorocire poate fi mai mare ca moartea timpurie? în aşa fel, pe unii El îi îndeamnă să-şi cinsească părinţii, promiţându-le cinste, iar pe alţii, chiar împotriva lor, îi îndepărtează de acest păcat, ameninţându- i cu moartea.
