Trăirile interioare ale îndrăgostirii ca patimă, de regulă, sunt următoarele: euforie, instabilitate emoţională, pierderea aptitudinii de a judeca raţional, idealizarea obiectului patimii, frica de a pierde obiectul iubirii, frica de nereuşită sau dezamăgire, aşteptările chinuitoare, anxietatea, neîncrederea şi altele. După cum se pare, niciodată omul nu mai simte o asemenea ascensiune generală vitală a puterii, vigorii, sănătăţii, stimulării, energiei creatoare, curajului, capacităţii de a munci, ca în perioada îndrăgostirii. Laolaltă cu aceea că îndrăgostirea ne dă putere, tot ea ne şi seacă de puteri, fiind o „activitate” foarte consumatoare de energie. Este dificil să munceşti sau să înveţi în această stare nestabilă. Atenţia se împrăştie mereu, trebuie să depui mult efort pentru a te concentra asupra altor lucruri decât obiectul patimii tale. Îndrăgostirea este un fel de fixare pe un singur om. „Sunt îndrăgostită!” poate însemna: „nu mai am nevoie de nimeni altcineva„, „trăiesc numai prin el„, „sensul existenţei mele este el„, „pot să mă gândesc numai la el„, „vreau să-l văd, aud numai pe el, să vorbesc numai cu el„.
O altă caracteristică nu mai puţin importantă a îndrăgostirii ca patimă este idealizarea persoanei iubite. Perceperea celui îndrăgostit este inadecvată, pentru că în obiectul adorării sale el vede numai ceea ce corespunde chipului dorit. Poate fi vorba de frumuseţe exterioară, de inteligenţă, de reuşită etc. – un ideal oarecare. Omul îndrăgostit îşi priveşte „obiectul adorării” în roz, desconsiderând totul, chiar şi cele mai evidente semne care arată că în fata lui se află un simplu om viu, având nu doar laturi tari, ci şi slabe. Idealizarea este o minţire a sinelui. Cel îndrăgostit nu observă greşelile, nu observă niciun cusur şi nimic straniu, nicio faptă alarmantă, cum ar fi înclinaţia spre consumul de alcool, spre escrocherie etc. Foarte des starea de îndrăgostire ne împiedică să vedem omul aşa cum este în fapt. Îndrăgostiţilor li se recomandă să nu ia decizii serioase, de importanţă vitală şi care au urmări ireversibile, cum ar fi: să-şi dea demisia de la serviciu, să abandoneze studiile, să vândă apartamentul, să se mute într-un alt oraş etc. Argumentul forte: „Nu veţi lua asemenea decizii cu o temperatură de patruzeci. La fel şi aici – trebuie să aşteptaţi când va trece euforia şi patima, să cântăriţi totul cu capul limpede şi abia apoi să luaţi o decizie„. Adesea îndrăgostirea nu se supune raţiunii, în asta constând autonomia ei.
Îndrăgostirea are o logică proprie – logica patimii, logica atracţiei, însă, spre deosebire de multe alte patimi, îndrăgostirea trece repede. Dacă însă persoana dragă nu caută să corespundă idealului străin, cel îndrăgostit, negăsind satisfacerea aşteptărilor sale, de regulă, infantile, cade în tristeţe – tristeţea pierderii, a pustiirii şi a dezamăgirii. Această dezamăgire, bazată pe istovirea şi slăbirea sentimentelor, este trăită dureros, mai ales dacă, în afară de sentimente puternice, relaţiile nu avuseseră niciun fundament. Îndrăgostirea se termină mai devreme sau mai târziu. Trece ca tot ceea ce are caracter pătimaş, fiind legată de o anumită stare fiziologică, de un fond hormonal care acţionează după legile sale. Sufletul şi organismul se surmenează şi se extenuează. Sunt supuse extenuării şi sentimentele. Dar oare întotdeauna îndrăgostirea este patimă? Desigur, nu. Dacă omul îşi va face timp să trăiască îndrăgostirea, va încerca să se lămurească temeinic asupra ei, atunci când valul sentimentelor puternice se va retrage uşor, el va putea găsi în sine resurse pentru a nu deveni „rob al iubirii”.
