A şasea culoare a dragostei este POLITEŢEA. Dragostea nu este vulgară, nu se poartă dizgraţios, nu se coboară la mojicie. Dragostea are stil, ei îi plac manierele alese. Bădărănia îşi face titlu de glorie din călcarea în picioare a oricărui cod de bune maniere. Ea calcă în picioare tot ceea ce este delicat, sensibil şi frumos. Dragostea adevărată nu se poartă necuviincios. Ea nu foloseşte cuvinte dure, urâte, fără perdea. Această dragoste nu se dedă la gesturi vulgare şi atitudini mitocane.
În urmă cu foarte mulţi ani, trăiau în pustie, la o oarecare distanţă unul de celălalt, doi călugări. De zeci de ani erau plecaţi în pustie, căutând fiecare să-şi îmbunătăţească viaţa sufletească. Din timp în timp, se întâlneau. Erau buni prieteni cu Dumnezeu şi buni prieteni, unul cu celălalt. Întâlnirile lor, deşi scurte ca extensie în timp, erau de o adâncime iubitoare, impresionantă. Frumoase erau şi cuvintele puţine, pe care şi le spuneau. Când se vedeau. întotdeauna, cel dintâi saluta, zicând: „Bucură-te stâlpule de lumină!„, la care cel de-al doilea răspundea: „Bucură-te luceafărule de zi!„
Sigur că aceste cuvinte frumoase, politicoase, izvorau din inima lor plină de iubire adevărată. Cuvintele frumoase îndulcesc şi mângâie, iar cele urâte, rănesc sufletul. Mai ales copiii sunt foarte atenţi la cuvintele şi gesturile celor mari. Pentru a înţelege şi mai bine acest lucru şi pentru a sesiza care este orizontul de aşteptare al celor mici, voi mai relata încă o întâmplare.
Un copil din vecini urmărea atent orice mişcare a preotului care îşi repara gardul grădinii ce era stricat. Preotul îşi pregătise din timp scândurile şi cuiele de care avea nevoie. În timp ce bătea cuie în gard, observă că băieţelul din vecini, îl urmăreşte cu o curiozitate, parcă ieşită din comun. Aşa că l-a întrebat: „Măi prietene, de ce te uiţi atât de curios? N-ai mai văzut oameni bătând cuie în gard?” „Ba da„, a răspuns copilul. „Dar sunt tare curios să aud ce zice un preot, când îşi dă cu ciocanul peste degete!” În general, când un om îşi dă cu ciocanul peste degete, nu prea spune rugăciuni. Copilul ştia lucrul acesta, probabil pentru că îi văzuse pe alţii în astfel de situaţii şi acum era un bun prilej să îşi verifice vecinul într-o astfel de situaţie, care, pe deasupra, era şi preot. Dacă preotul îşi va fi luminat sufletul cu această culoare a dragostei, nu va fi rostit într-un astfel de incident, cuvinte urâte, ci dimpotrivă. Înainte vreme, circula o zicere: „După parfum, cunoşti o floare, / Aurul, după culoare, / Ciocârlia, după cânt / Şi omul, după cuvânt.„
Dragostei îi place frumosul în toate şi mai ales în vorbire, în maniere, în comportare. Chiar şi în familie, în intimitate, dragostea nu coboară la nimic vulgar sau brutal. Ba mai ales aici, dragostea vrea delicateţe, poezie, armonie şi frumuseţe. Politeţea este una dintre culorile cele mai minunate ale dragostei.