Când Dumnezeu l-a creat pe om, a făcut-o şi pe femeia din coasta lui şi le-a poruncit: „Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Fac. 1, 28). Această poruncă, în mod firesc, trebuie tinută si în familie. Omenirea e împărţită în două: în bărbaţi şi femei. Plinătatea vieţii, spre care tinde şi pe care o caută orice om, se dobândeşte sau prin unirea cu Dumnezeu, care presupune călugăria, dobândirea chipului îngeresc, sau prin unirea binecuvântată a bărbatului cu femeia, când „vor fi amândoi un trup” (Fac. 2, 24). Această unire se face pentru mântuirea sufletului, pentru împlinirea poruncilor dumnezeieşti, dar cel mai mult pentru înmulţirea vieţii pe pământ, cu alte cuvinte, pentru naştere de prunci.
Chiar de la creaţie, omului i-a fost hărăzită viata de familie pentru a creşte copii. Familia este acel mijloc de mântuire fără de care majoritatea oamenilor nu ar putea trăi în curăţie. Pentru un ortodox, familia este o arcă a mântuirii. Noi afirmăm că Biserica este o nouă arcă a lui Noe, dar, la fel, putem spune şi despre familie că este o mică Biserică şi, respectiv, arca mântuitoare care îl fereşte pe om de păcate. Din această unire binecuvântată se naşte o nouă viată, care este copilul şi care este, din punct de vedere ortodox, darul lui Dumnezeu si binecuvântarea Lui.
Din Revelaţia dumnezeiască si din scrierile Sfinţilor Părinţi aflăm că omul are două căi esenţiale. El poate alege calea călugăriei, a slujirii lui Dumnezeu sau calea căsătoriei, ca prin împlinirea acestei porunci dumnezeieşti să ajungă la fel la mântuire. Unii compară care cale este mai uşoară şi care mai grea. Trebuie să înţelegem că atât prima cale cât şi a doua sunt, de fapt, calea purtării propriei cruci. Sfântul Ignatie (Briancianinov) se numea într-una din scrisori un om slab, explicând prin aceasta neputinţa lui de a împlini nevoinţa căsniciei. Pe când un familist crede că drumul vieţii monahale este unul mare şi greu şi că el a ales unul mai uşor. Ambele căi sunt binecuvântate de Dumnezeu. De aceea, în dependenţă de menirea sa, omul va alege acea cale care i se potriveşte mai bine. Dacă a ales-o pe cea a călugăriei, va trebui să suporte încercările din mănăstire, care pot dura ani în şir şi doar călugării bătrâni pot spune că şi-au însuşit această viaţă, pentru că a fi călugăr este o vocaţie. Cealaltă cale, prin care omul hotărăşte să creeze o familie binecuvântată de Dumnezeu, de părinţi şi de duhovnic, păstrează neprihănirea, curăţia sufletului, îl fereşte de păcatele trupeşti şi primeşte plinătatea vieţii.
Conform Sfintei Scripturi, o familie presupune ca cei doi să fie „amândoi un trup” (Efes. 5, 31). Cu alte cuvinte, omul lărgeşte punctul său de vedere asupra vieţii şi priveşte lumea şi cu ochii soţiei. Intereselor sale se adaugă şi cele ale soţiei. La fel şi bucuriilor sale se adaugă şi cele ale persoanei iubite. În vechime se spunea că o bucurie împărtăşită este o bucurie dublă, iar necazul împărtăşit este o jumătate de necaz. Iată de ce spunem că familia este corabia care permite omului să se ferească de furtunile vieţii.
