Crescând, copiii trec prin câteva perioade de criză. Dacă părinţii ştiu de ele, o să le fie mai uşor să-şi înţeleagă copilul şi nu vor mai fi chinuiţi de temeri atunci când văd că modul lui de comportament s-a schimbat.
De obicei, primul jalon al evoluţiei copilului este numit „criza vârstei de un an”. La această vârstă, micuţul începe deja să meargă şi capătă o anumită libertate de mişcare, iar totodată devine mai independent, poate începe să fie capricios, să strice lucrurile, să încerce să demonteze jucăriile şi lucrurile adulţilor. În această perioadă, el explorează lumea, se mişcă, află o mulţime de lucruri noi. Ca atare, trebuie să înţelegem că severitatea nu ajută aici cu nimic. Trebuie să ne luptăm cu capriciile comutând atenţia copilului asupra altor lucruri. Apropo, această metodă e bună nu numai pentru copiii de un an.
A doua perioadă de criză survine în jurul vârstei de trei ani şi poate ţine câţiva ani. De obicei, la această vârstă copiii ştiu deja să vorbească: această nouă abilitate le place mult şi îşi sporesc destul de rapid vocabularul, încep să spună tot felul de fraze lungi ori să pună întrebări profunde. Părinţii se înduioşează, şi când copilul începe deja să vorbească fluent ei presupun că micuţul care ştie deja să vorbească atat de bine nu mai este prunc nici la minte. De fapt, în această perioadă abilităţile de exprimare verbală şi dezvoltarea vocabularului o iau înaintea dezvoltării intelectuale. Un copil de patru ani poate vorbi ca unul de şase-şapte ani, dar mintal nu este foarte departe de „confraţii” săi ce încă nu vorbesc. Ca atare, părinţii trebuie să facă rabat şi să nu aştepte de la „tânărul talent” un comportament deosebit de matur şi de responsabil. De asemenea, nu trebuie uitat că la această vârstă are loc formarea personalităţii copilului, care se maturizează si se afirmă. Această perioadă seamănă puţin cu revolta adolescenţei. Copilul are o atitudine negativă faţă de interdicţii, vrea mai multă independenţă, nu vrea să facă ceea ce-i spun adulţii. Nu trebuie să ne facem griji prea mari pe această temă, fiindcă perioada dificilă o să treacă la un moment dat; deocamdată, faceţi totul ca atât voi, cât şi copilul să treceţi prin ea cu daune minime. Părinţii trebuie să-şi restructureze relaţia cu copilul. Acesta aşteaptă de la noi nu comenzi, îngrădiri, interdicţii, ci discuţii, explicaţii şi respect. Îndată ce-şi însuşeşte darul vorbirii, el incepe să pună întrebări, să se intereseze de toate. Trebuie să ne folosim de acest lucru, si nu numai să-i dăm indicaţii si să-i facem observaţie, ci şi să ştim să explicăm în mod simplu şi accesibil motivele pentru care cerem de la el să facă un lucru sau altul. Prin ce se manifestă respectul, veţi intreba? Îl învăţăm pe copil „cuvintele magice”, de care este neapărată nevoie pentru o comunicare civilizată, dar cateodată uităm noi înşine de ele atunci cand discutăm cu el. Ca atare, oricare cerere trebuie însoţită de cuvantul politicos corespunzător: „Te rog, adună-ţi jucăriile, spală-te pe maini” şi aşa mai departe. Copilului îi place mult atunci când îl tratăm ca pe un mic adult, şi relaţia cu el devine atunci mai caldă. Apelul la „maturitatea” lui dă întotdeauna rezultate bune. Uneori, la varsta de 3-4 ani copiii le spun părinţilor cuvinte nu prea plăcute. Nu trebuie să ne amărâm din această cauză – pur şi simplu, în virtutea vârstei sale fragede, copilul nu ştie încă ce este bine şi ce-i rău. Sarcina noastră este să nu ne mâniem, ci să-i explicăm de ce nu trebuie să spună aşa ceva. Nu trebuie să uităm însă că la această vârstă copilul este încă mic şi pentru el este foarte important elementul de joacă. Este bine să folosim momentele de joacă pentru a-l învăţa pe copil diferite lucruri sau pentru a-l stimula să facă un lucru nu prea interesant, cum ar fi curăţenia ori spălatul pe faţă.
Următorul moment important din viaţa copilului e începutul şcolii. Acest moment este foarte răscolitor atat pentru el, cat şi pentru părinţi. E foarte important să-l susţinem pe micuţ în această perioadă, să-i creem în prealabil dispoziţia corectă: să-i vorbim despre plusurile vieţii şcolare, să-i spunem că acolo merg numai copiii mari, să-i povestim că acolo va avea noi tovarăşi şi noi îndeletniciri. Atunci când merge deja la şcoală este important să-l deprindem cu independenţa, să nu facem totul în locul lui, să-l pregătim pentru viaţa matură: el trebuie să-şi facă singur ghiozdanul, să-şi pregătească de seara lucrurile si să îsi facă temele. Acum, în multe şcoli elevii sunt foarte solicitaţi chiar din clasa întai. Copilul are nevoie de compasiunea şi ajutorul nostru, trebuie să avem faţă de el înţelegere, să ne interesăm de evenimentele şi problemele vieţii lui şcolare, ca să-l ajutăm să depăşească perioada adaptării la şcoală. Copilul trebuie învăţat să stea, cum se spune, pe propriile picioare şi acasă şi să-i ajute pe adulţi. De obicei, ei participă cu zel la gătit, la servirea mesei.
Noi, părinţii, care ne frământăm pentru odraslele noastre dragi, trebuie să ne rugăm mai mult pentru ele, încredinţând viaţa lor lui Dumnezeu, si, de asemenea, să avem încredere în ei. Există expresia: „Cu toţii ne tragem din copilărie.” Copiii noştri ne sunt daţi ca să-i educăm şi după aceea să le dăm drumul în viaţa adultă. Timp nu ni s-a dat prea mult ca să facem asta. Trebuie să punem în ei tot ce e „raţional, bun, veşnic”, precum şi bazele credinţei şi moralităţii ortodoxe, înaintea vârstei şcolare: după aceea va fi cu mult mai greu să facem asta, căci înainte de şcoală micuţul comunică în principal cu părinţii, aceştia sunt pentru el autoritatea principală şi principalul exemplu de urmat, el absoarbe ca un burete tot ce vede în familie, dar când intră în viaţa şcolară începe să comunice activ cu alţi oameni, cu pedagogii şi cu colegii, iar aceştia exercită asupra lui o mare influenţă, care nu e întotdeauna pozitivă.
La spovedanie vin deseori părinţi care literalmente plâng că şi-au neglijat copiii, că n-au fost în stare să-i crească în credinţa ortodoxă şi că nu au fost pentru ei nişte exemple de viată morală. Copilăria e o perioadă când nu numai că îi educăm pe copiii noştri, ci ne şi construim relaţia cu ei – şi dacă n-am fost în stare să devenim apropiaţi sufleteşte şi duhovniceşte de ei înainte să ajungă la varsta adolescenţei, după aceea va fi extrem de greu să facem asta.
