Faimosul pedagog rus Suhomlinski spunea: „Pentru a educa bărbaţi adevăraţi este necesară educarea unor femei adevărate.” Aşa şi este: comportamentul corect al femeii il stimulează pe bărbat să fie puternic, să se poarte bărbăteşte.
Pentru a înţelege cum trebuie construite relaţiile dintr-o familie în care soţul nu este o personalitate puternică, dominantă, vom recurge la exemplul următor. Să ne închipuim că într-o oarecare organizaţie există un şef. Nu sclipeşte de inteligenţă, se poate spune chiar că este un conducător slab. În organizaţia respectivă apare un post liber de prim-adjunct al şefului. Apare cineva care s-ar potrivi foarte bine în această funcţie: are studii, experienţă, aptitudini de organizator. Prin calităţile sale, el îl depăşeşte pe şeful său. Este angajat. Condiţiile de muncă îi convin, şi se apucă de treabă. Are două variante. Prima: întrucat şeful este un conducător slab, începe să-l dăscălească, să-i arate în faţa subordonaţilor că greşeşte, şi astfel, intenţionat sau nu, să îl umilească. Nu este greu de ghicit ce va urma: nici măcar şeful cel mai slab nu va răbda aşa ceva, îl va da pur şi simplu afară. A doua: să caştige încrederea şefului, dând dovadă de respectul cuvenit poziţiei lui şi devenind mâna lui dreaptă – bineinţeles, ţinand minte întotdeauna cine este şeful şi cine este subordonatul. Un asemenea ajutor va fi un sfetnic înţelept pentru şeful său, va discuta cu el problemele apărute, îl va ajuta să găsească hotărarea potrivită; va sprijini iniţiativele bune ale şefului, convingandu-l respectuos să renunţe la paşii greşiţi pe care acesta are de gand să-i facă. Un subordonat inteligent ştie intotdeauna: şeful e superior ca rang, el răspunde pentru întreaga situaţie şi are întotdeauna cuvantul hotărator. Armonia poate fi atinsă doar dacă ajutorul îşi va trata şeful cu respectul cuvenit, fără să atenteze la autoritatea lui. Atunci vor putea lucra impreună.
Aşa e şi în viaţa de familie. Femeia poate fi şi puternică, şi cu studii, şi inteligentă, dar niciodată nu trebuie să primeze asupra soţului. O soţie cu adevărat inteligentă, înţeleaptă, nu-şi va domina niciodată soţul. Ea inţelege că de aici nu va ieşi nici un folos pentru familie, pentru soţul ei şi nici măcar pentru ea insăşi. Sub presiune, poţi să-ţi forţezi o dată sau de două ori soţul să facă ceva, dar aşa el nu se va schimba şi nu va trage nici o invăţătură.
Comportamentul poruncitor al femeii duce nu doar la dese certuri şi „reglări de conturi” in familie. Dacă soţul nu găseşte înţelegere şi căldură în casa sa, o va căuta inevitabil în alte locuri. Nu degeaba se spune: „Unde porunceşte femeia, bărbatul umblă prin vecini.” Şi nu numai prin vecini, ci şi prin vecine. Femeia este chemată să-i dăruiască bărbatului căldură, mangaiere, respect. Cand toate acestea lipsesc, soţul (dacă nu este suficient de puternic) va tinde să le primească de la alte femei.
Dacă soţia vrea ca soţul să facă fapte bărbăteşti, ea trebuie să acţioneze nu prin constrangere, ci prin stimulare, să nu-i submineze respectul de sine, ci, dimpotrivă, să-l întărească: „Ştiu că poţi, cred in tine” şi aşa mai departe. Şi, bineinţeles, soţia trebuie să primească cu recunoştinţă tot ce face soţul pentru familie şi pentru ea personal (chiar dacă face foarte puţin). Treaba este că bărbatul are din fire un ego foarte puternic, el are în toate privinţele o părere proprie, rareori cere sfat, se străduie să înţeleagă totul cu mintea proprie. Această calitate îi trebuie pentru a lua decizii, căci trebuie să fie cap de familie (deşi uneori fermitatea bărbatului devine banală încăpăţanare). Aşa este natura bărbatului. Pentru a-l determina să facă ceva trebuie acţionat nu prin presiune, ci printr-o motivaţie pozitivă. El trebuie să ştie că gestul lui va fi apreciat, că soţia îi va fi recunoscătoare, că îl va aprecia ca bărbat. Oare soţul se va purta bine cu soţia şi se va purta ca un cap de familie dacă soţia nu-l respectă? Bineinţeles că nu!
Paisie Aghioritul spune: „Dacă soţul nu-şi iubeşte soţia, iar soţia nu-l cinsteşte pe soţ, în familie apare dezbinarea. Înainte se socotea că nu se cuvine deloc să-l contrazică soţia pe soţ, pe cand acum a apărut un duh de obrăznicie. Ce bine era atunci! Am cunoscut candva o pereche – soţul era mărunt, prizărit, pe cand soţia era înaltă şi voinică: descărca un chintal de grau din căruţă in joacă! Odată, un muncitor, băiat voinic şi el, a inceput să se dea la ea – femeia l-a luat şi l-a aruncat caţiva metri, ca pe un chibrit! Dar dacă aţi fi văzut cum asculta de bărbatul ei, cum il cinstea! Aşa devine familia tare şi trainică, altfel nu poate dăinui.”
Atitudinea celorlalţi faţă de noi e corespunzătoare atitudinii noastre fată de ei. Chiar dacă soţul, să zicem, are mare succes la locul de muncă, este lăudat si stimulat, dacă soţia nu-l respectă, ci il consideră un om slab şi un ratat, pentru ea el o să fie aşa întotdeauna, pană cand ea n-o să-şi schimbe atitudinea fată de el.
Soţii trebuie nu numai să respecte ei înşişi ierarhia familială, ci să-i înveţe şi pe copiii lor să facă acelaşi lucru. Soţia mea nu pierde niciodată prilejul de a le aminti copiilor cine este capul familiei. De pildă, la pranz, turnand supa in farfurii, ea imi toarnă intotdeauna mai întai mie şi abia după aceea copiilor, spunand: „Tata e şeful, şi de aceea primeşte mancare primul.” Din asemenea mărunţişuri aparente se formează deprinderea cinstirii.
Cinstirea aceasta nu trebuie să fie de genul: „O să-l cinstesc pe acest om fiindcă se poartă demn şi merită respect, iar dacă nu va merita nu este deloc obligatoriu să îl cinstesc.” Să ne amintim că demnitatea omului este determinată de atitudinea noastră faţă de el.
