Scopul educaţiei creştine este acela de a aduce copilul la Hristos, de a-l face creştin, ca atunci când va începe să conştientizeze, să mărturisească singur că este creştin, înţelegând că numai această viaţă este corectă şi deplină. La temelia vieţii trebuie să fie duhul; duhul hrăneşte sufletul, iar sufletul transfigurează trupul. Dacă trupescul începe să înăbuşe ceea ce este duhovnicesc şi sufletesc, se întrezăreşte alterarea naturii omeneşti. Iar prin aceasta bucuria adevărată nu poate fi dobândită. Sufletul se mâhneşte, nu-şi găseşte locul şi, cum spune Sfânta Scriptură: „Ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, dar pe sine se va pierde sau se va păgubi? ” (Lc. 9, 25). Acest lucru se întâmplă când este încălcată ierarhia firii omului şi el începe să ducă o viaţă contrară lui însusi. E o existentă chinuitoare, care nu aduce nici o bucurie, ci doar durere şi, în consecinţă, tragedii, pe care le observăm la majoritatea oamenilor, chiar si la cei care au o situaţie materială bună, dar care se mâhnesc, simţind netemeinicia şi neîmplinirea duhovnicească.
Omul trebuie să se afirme mai întâi de toate ca fiinţă duhovnicească, care poartă în sine chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea spunem că scopul educaţiei creştine este dobândirea plinătăţii vieţii duhovniceşti, bucuria ei, pentru că în momentul când sufletul se bucură, el are nevoie de puţine lucruri lumeşti; iar când se mâhneşte, nici o bucurie lumească nu-l poate înveseli. Educaţia creştină mai înseamnă a învăţa omul să placă lui Dumnezeu, să-L bucure prin viaţa sa, la fel cum face un copil care se străduieşte să-şi bucure părinţii.
Creştinul înţelege că omul se naşte cu natura alterată şi e nevoie să fie semănate în el seminţele unei vieţi noi. Tainele bisericeşti sunt acele seminţe bine cuvântate, care încolţesc în om. Prin ele se restaurează natura omenească şi predomină nu trupul şi sângele, acea orânduire pe care copiii o moştenesc de la părinţi, ci orânduirea pe care o primesc de la Hristos, de la viaţa veşnică. Iar dacă copilul trăieşte în afara Bisericii, prioritate are moştenirea trupească, genetică. Cu alte cuvinte, neajunsurile noastre şi deprinderile copiilor se adună, iar alte seminţe nu mai sunt. De aceea cel mai important este ca un copil să devină creştin, ca părinţii să nu caute în el ce le convine lor, ci ceea ce este al lui Dumnezeu, si să se străduiască să nu le semene lor, ci lui Hristos.
Mulţi părinţi vor să-şi educe copiii aşa cum vor ei, dar din lipsa unui ideal se îngrijesc numai de un singur lucru: copilul lor să nu fie mai prejos decât ceilalţi copiii, să fie învăţat, să se îmbrace bine, adică pun accentul pe lucruri nesemnificative, iar ce este important se neglijează. Dar ce poate fi mai important decât să se semene seminţe duhovniceşti, decât să-l înveţi pe copil să guste din bucuria duhovnicească, altfel spus, de a-l aduce la Dumnezeu. Trebuie să înţelegem că în afara Bisericii toate acestea sunt imposibil de realizat. Când omul încearcă să-şi educe copilul în afara Bisericii, de fapt el îl lipseşte de bucuriile viitoare, nu-i permite să se realizeze deplin, iar prin aceasta îl lipseşte de plinătatea existenţei. Iată de ce grija principală a părinţilor va fi îmbisericirea copilului, ca el să iubească din pruncie Biserica, să rămână în ea, iar ea să-l binecuvânteze, să-l ocrotească si să-l îndrume mai departe în viaţă.
Pentru părinţi, educaţia copiilor este o ascultare faţă de Dumnezeu, deoarece copilul este darul Lui. De felul în care omul îsi împlineşte ascultarea si îsi duce crucea pe care i-a dat-o Dumnezeu depinde mântuirea sufletului lui. Este plăcută lui Dumnezeu viaţa soţilor? Prin copii putem constata acest fapt. Copiii sunt roadele vieţii noastre. Educându-i în dragoste faţă de Dumnezeu, părinţii împlinesc ascultarea faţă de El, iar prin aceasta ajung la mântuire.
