Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre (Mt. 6, 14-15).
În general, viaţa de familie e imposibilă fără iertare, fiindcă între soţi, copii, părinţi există cea mai mare apropiere cu putinţă, ei interacţionează foarte strans şi, din păcate, această interacţiune nu constă numai din momente plăcute. Şi capacitatea de a ierta, de a fi îngăduitor faţă de neputinţele celorlalţi, este o deprindere foarte preţioasă pentru omul de familie.
Dacă în familie s-a creat, de exemplu, o situaţie grea, tensionată, dacă există vrăjmăşie, dar măcar unul singur începe să se poarte altfel, adică să dobandească măcar cat de cat duhul păcii şi al iertării, dacă nu va răspunde la rău cu rău, dacă va înceta să se mai supere şi să se simtă jignit, dacă îi va iubi pe toti, atmosfera din familie se va schimba în bine. Si oamenii din jurul lui se vor schimba, văzand dispoziţia lui paşnică.
Iertarea este o însuşire dumnezeiască, fiindcă Domnul a săvarşit cel mai mare act de iertare: nu doar că i-a iertat pe oamenii cei păcătoşi, ci S-a şi răstignit pentru păcatele noastre pe cruce. Iar noi, care purtăm chipul lui Dumnezeu, fiind zidiţi după acest chip, trebuie să învăţăm de la El iertarea. De aceea ne spune şi Sfantul Apostol Pavel: iertand unul altuia, precum si Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos (Efes. 4, 31). Ranchiuna nu numai că nu ne îngăduie să comunicăm cu oamenii, ci şi pune piedică între noi şi Dumnezeu.
Un creştin – ce-i drept, nu ortodox, din păcate – a spus: „Pentru creştin e mai uşor să ierte decat să întoarcă spatele cuiva. Iertarea ne scapă de mânia inutilă, de ură şi de certurile deşarte.” Şi aşa este. Ranchiuna, mai ales cea veche, omoară în noi iubirea de celălalt. Lipsa iertării provoacă o daună şi o pagubă uriaşe – în primul rand nouă inşine. Omul ranchiunos suferă foarte mult din cauza înrăirii, maniei şi deprimării. Ranchiuna nu-l lasă să trăiască o viaţă deplină, să se bucure de darurile pe care ni le trimite Dumnezeu. Dacă ranchiuna a prins rădăcini puternice în inimă, ea, ca o rană nevindecată, se face mereu simţită, doare şi provoacă nelinişte şi mahnire neincetată. Dimpotrivă, omul mărinimos, care ştie să ierte, este fericit cu adevărat, căci atunci când avem pace în inimă şi suntem împăcaţi cu ceilalţi, şi realitatea înconjurătoare se schimbă în bine.
Şi totuşi, ce este de făcut dacă n-am reuşit să păstrăm această pace, ci ni s-a sălăşluit în suflet ranchiuna?
Prima şi cea mai importantă regulă este în acest caz cea de a incepe să ne rugăm pentru cel ce ne-a necăjit, pentru omul care, cu voie sau fără voie, ne-a supărat. Acest sfat ne este dat de Domnul însuşi: Rugaţi-va pentru cei ce va vatamă si vă prigonesc (Mt. 5, 44). Rugăciuni pentru împăcarea celor învrăjbiţi şi pentru „cei ce ne urăsc şi ne supără” există în orice carte de rugăciuni ortodoxă cat de cat completă. De asemenea, după rugăciunile din carte putem să ne rugăm cu propriile cuvinte ca Domnul să ne ajute să facem faţă ranchiunii şi să ne împăcăm cu ceilalţi.
Al doilea lucru care trebuie ţinut minte este acesta: dacă aţi apucat-o pe calea împăcării, trebuie să evitaţi din răsputeri vorbirea de rău şi osandirea celor care v-au supărat. Nici cu voce tare, dar nici în gand să nu-i ocăraţi şi să nu-i osandiţi. Din păcate, este foarte mare tentaţia de a începe să povesteşti la toată lumea ce nedreptate ai suferit, cat de rău ai fost jignit, şi la început asta aduce o aparentă uşurare, dar după aceea sufletul suferă mult mai rău. Vorbirea de rău, osandirea fac cale mâniei; nu putem deloc să uităm şi să iertăm, singuri ne „montăm” şi ne zgandărim mereu rana veche, n-o lăsăm să se vindece.
O asemenea situaţie se poate observa deosebit de frecvent după un divorţ. În general, femeia, rămânând în urma acestuia cu copiii, simte o ranchiună cumplită împotriva soţului (ceea ce este, desigur, de inţeles). Ea începe să discute comportamentul lui nedemn cu prietenele, cu rudele, şi – lucrul cel mai grav – îi instigă pe copii impotriva tatălui, povestindu-le ce cruzime şi nedreptate îngrozitoare a comis acesta şi, in general, ce om rău este. Prin aceasta, ea nu numai că îşi provoacă singură o mare daună, sporindu-şi durerea şi suferinţa, ci le cauzează şi copiilor o mare traumă sufletească, fiindcă aceştia nu sunt absolut deloc vinovaţi pentru faptul că părinţii lor n-au fost în stare să salveze de la destrămare familia, ci s-au despărţit. Şi atunci, de ce să fie implicaţi în „răfuielile” de familie şi să fie lipsiţi de posibilitatea de a-şi iubi tatăl? Fiindcă orice om are dreptul de a avea părinţi şi orice om trebuie să-i cinstească si să-i iubească.
Încă un moment foarte important, indispensabil pentru iertare, este exprimat de vestita formulă patristică: „Urăsc păcatul, dar îl iubesc pe păcătos.” Adică nu trebuie să-l identificăm pe om cu faptele rele pe care acesta le săvarşeşte uneori, căci fiecare dintre noi a fost făcut de Dumnezeu cu suflet curat şi cu năzuinţă spre bine, iar tot ce e păcătos în noi nu tine de esenţa firii noastre, este dinafară, si ca atare este important să distingem în celălalt sufletul lui, nu faptele şi rătăcirile lui. Păcatul nu poate fi parte a însăşi firii omului, el vine în suflet de la diavol; că noi inşine îl lăsăm să intre, asta e altă treabă – vinovată este aici slăbiciunea voinţei noastre. Şi omul care păcătuieşte este un om bolnav, neputincios, aşadar vrednic de milă, nu de osandă şi de oprobriu. Apropo, atunci cand ne rugăm pentru cei ce ne supără dăm dovadă tocmai de milă, de compasiune faţă de ei, vedem în ei nu o întruchipare a răului, ci nişte oameni care suferă din pricina păcatelor lor. Rugăciunea pentru cei ce te supără e o manifestare de mărinimie, pe când blestemarea lor arată slăbiciune a sufletului.
Supărându-ne pe cineva, mai ales dacă este vorba de un om apropiat, parcă ne-am acoperi ochii cu un văl, încetând total să mai vedem părţile lui bune şi pozitive: vedem numai jignirea şi propria ciudă, şi aceste sentimente, emoţii foarte puternice, însă păcătoase, acoperă în memoria noastră tot ce a fost bun între noi – iar momente bune şi luminoase legate de respectiva persoană fără îndoială că au existat.
Toţi suntem mândri şi ne e foarte greu să luăm iniţiativa împăcării, chiar dacă ne conştientizăm vina pe deplin. Ne temem că tentativa noastră de împăcare va fi înţeleasă în mod greşit, ne sperie perspectiva de a fi respinşi. Nu trebuie să ne temem de acest lucru: de regulă, celălalt este chinuit de aceleaşi îndoieli şi, apreciind buna noastră voinţă, se va grăbi să se împace. Nu e uşor să ceri primul iertare, dar după aceea te simţi mult mai bine decat cel cu care te împaci, deoarece nu numai că te-ai impăcat, ci ţi-ai şi invins ranchiuna şi mandria. Chiar dacă tentativa voastră de împăcare nu a găsit ecou în sufletul celuilalt, nu deznădăjduiţi. Trebuie să încercaţi iar şi iar, dar să faceţi asta lăsand să treacă o vreme între încercări – iar deocamdată să vă rugaţi cat mai fierbinte pentru pace.
