Perioadele de criză prin care trec majoritatea perechilor căsătorite

Prima perioadă este una de rodaj, de adaptare a soţilor unul la celălalt. Cei dintâi ani de căsnicie constituie o şcoală a relaţiei dintre ei, în care tinerii trebuie să înveţe răbdarea, smerenia, dragostea şi conlucrarea. Această perioadă e foarte importantă pentru toată viaţa de familie ulterioară, ea pune temelia pe care se clădeşte viaţa de familie.

În Vechiul Testament, atunci cand un tanăr se căsătorea, un an întreg nu era luat la război şi nu i se impuneau nici un fel de îndatoriri obşteşti. În Israelul antic, familiei în general i se acorda o uriaşă însemnătate, şi soţii erau datori în acea perioadă să facă „şcoala tanărului luptător”, pentru ca mai apoi căsnicia lor să fie trainică şi fericită. Dacă cineva şi-a luat femeie de curand, să nu se ducă la război şi să nu i se pună nici o sarcină; lasă-1 să rămană slobod la casa sa timp de un an., să veselească pe femeia sa pe care a luat-o (Deut. 24, 5).

Tinerii soţi întemeiază o familie având fiecare caracterul său, obiceiurile sale, vederile sale, experienţa sa de viaţă din casa părinţilor. Ei au nevoie neapărată să devină una în căsătorie, să-şi îndepărteze propriile asperităţi – pe scurt, să se ajusteze unul la celălalt ca piesele unui mecanism nou în perioada de rodaj. În primii ani de viaţă comună, cei doi au nevoie de o prudenţă şi răbdare deosebite. Nu toţi străbat cu succes perioada de adaptare, şi de aceea în primii trei ani de căsătorie au loc cele mai multe divorţuri. Din păcate, mulţi tineri nu rezistă la acest prim examen. Cauzele sunt multiple: şi lipsa de maturitate, proasta pregătire pentru viaţa de familie şi egoismul amandorura, deoarece căsătoria nu este doar o petrecere plăcută a timpului împreună, ci in primul rând o purtare reciprocă a poverilor. Ca atare, această perioadă trebuie folosită pentru a ne îndrepta greşelile. Trebuie să ne punem mai ales întrebarea următoare: „Care sunt trăsăturile de caracter şi obiceiurile care imi creează dificultăţi în viaţa de familie, pe care trebuie să mi le corectez?”

Naşterea primului copil este o verificare a pregătirii soţilor pentru viaţa de familie şi a sprijinului reciproc pe care şi-l acordă. În pofida faptului că este un eveniment aducător de mare bucurie, în viaţa familiei naşterea primului copil este şi o mare tensiune, un mare stres. Soţii trebuie nu doar să dobandească deprinderile şi abilităţile indispensabile, ci si să inveţe să interactioneze unul cu celălalt în aceste condiţii noi, neobişnuite. Adeseori, trăinicia sentimentelor lor este pusă acum la încercare. Cel maii frecvent, venirea pe lume a copilului îi leagă, îi uneşte şi mai strans pe soţi; bucuria şi fericirea acestora este uriaşă, odată cu naşterea primului copil viaţa familială capătă un nou sens. Din păcate însă, nu sunt deloc rare cazurile când apariţia în familie a unui nou membru prilejuieşte dezbinare, diferende şi gelozie în relaţiile conjugale.

Iată însă că dificultăţile şi nereuşitele din primii ani de căsnicie au fost depăşite, copiii au crescut, familia există deja de vreo 7-10 ani. Oricat ar părea de ciudat, aceasta este o perioadă destul de periculoasă în viaţa ei, fiind insoţită adeseori de o criză a relaţiilor conjugale, deşi aparent situaţia este destul de calmă. Greutăţile, grijile, nopţile nedormite cu copiii mici au rămas, de regulă, în urmă. De obicei, în acest moment este rezolvată şi problema locuinţei, care-i apasă mult pe soţi în primii ani de căsătorie. Şi atunci, de ce această perioadă este una de criză?

Primul deceniu de viaţă familială e o perioadă de construcţie impetuoasă. Soţii îşi şlefuiesc caracterul, rezolvă problemele domestice, clădesc „cuibul” familial, fac copii, se obişnuiesc cu noile rude, pur şi simplu n-au când să se plictisească, să se intristeze şi chiar să se certe. Sunt uniţi de lucrarea comună: construirea tinerei familii. Totuşi, în această agitaţie continuă lipseşte, din păcate, în mod catastrofal timpul pentru simpla comunicare de la suflet la suflet, iar acesta este un factor foarte important în căsnicie. Comunicand, soţii trebuie deja nu numai să şlefuiască asperităţile propriului caracter, ci şi să se cunoască mai bine unul pe celălalt, să tindă a găsi prin comunicare unitatea de vederi. Mulţi soţi cred că discuţiile îndelungate, plimbările împreună, manifestările tandre, gesturile romantice au rămas în trecut, că toate acestea sunt atribute ale îndrăgostirii şi ale „lunii de miere”, că acum nu mai au cand: „O să crească copiii, o să caştigăm bani ca să ne luăm apartament, şi o să comunicăm atunci.” Rezultatul este că atunci când vine perioada de stabilitate, când problemele sunt în general rezolvate şi apare mai mult timp liber, soţii nu mai simt apropierea sufletească dinainte, se plictisesc împreună. Tocmai aceasta este criza – verificarea a ceea ce tânăra pereche a clădit de-a lungul vieţii conjugale. Viaţa nu trebuie lăsată pe mai tarziu: în agitaţia traiului cotidian trebuie să găsim timp pentru comunicare, tandreţe şi mângaiere. Pentru ca „focul iubirii din trecut să nu se stingă niciodată”, el trebuie întreţinut în fiecare zi.

A treia perioadă de criză vine atunci cand soţii au ajuns la varsta de mijloc, copiii s-au făcut mari şi în multe cazuri şi-au întemeiat deja o familie. Cei doi răman singuri. Iată ce spune despre această perioadă delicată Irina Rahimova, psiholog de familie ortodox:

„Crizele se depăşesc de-a lungul întregii vieţi, prag după prag. Acum este la modă ca după ce bărbaţii şi-au ≪îndeplinit datoria≫ faţă de familie să-şi facă valiza şi să plece la tinerele. Acesta este semnul unei familii nesănătoase, care arată că cei doi nu au trăit unul pentru celălalt, ci pentru copii. Sigur, e o perioadă foarte complicată. Avem de-a face aici cu ≪sindromul cuibului pustiu≫. Soţul şi soţia sunt îngroziţi, fiindcă n-au ajuns să se apropie unul de celălalt, nu au devenit una. Văzandu-se înstrăinaţi, vor să se ascundă unul de celălalt, vor să fugă unul de celălalt, ca să nu vadă roadele vieţii comune nereuşite, să scape de enormul sentiment al vinovăţiei reciproce. Există o prăpastie uriaşă între cei doi, alcătuită din ranchiunile reciproce. Au trăit în agitaţie şi între ei au rămas o mulţime de lucruri nerostite, nelimpezite. Totuşi, ei nu s-au despărţit: aşadar, a fost ceva care i-a legat. Şi dacă se vor întoarce încă puţin unul spre celălalt le poate veni inspiraţia, şi atunci revin unul la celălalt, la momentul cand a inceput viaţa lor comună. Şi ce a fost la început ? Semne de atenţie. Trebuie să se întoarcă la acea fază a relaţiei. Are loc o repetiţie. Este un plus enorm: soţii devin iar tineri. Acesta e încă un prilej de a descoperi unul la celălalt noi laturi. Are loc o nouă interpretare a relaţiei. Există posibilitatea de a atinge ceea ce n-au atins atunci cand munceau ca să-şi facă o casă. Au îndeplinit sarcinile de viaţă fundamentale, şi acum are loc o pătrundere mai adancă a sensului vieţii.”

A treia perioadă de criză poate să coincidă cu aşa-numita „criză a varstei de mijloc”, cand omul, intrand în a doua jumătate a vieţii sale, cade adeseori într-o stare depresivă din cauză că tinereţea lui a trecut deja, puteri şi timp pentru a-şi realiza planurile nu prea mai are, iar în faţă are bătraneţea. Se înţelege că toate aceste ganduri sunt de la cel viclean, pentru că fiecare perioadă a vieţii are ceva remarcabil, ce-i este propriu numai ei.

Da, „sindromul cuibului pustiu” nu e un lucru simplu – este, într-adevăr, o judecată pe care soţii o fac asupra lor înşişi, o reevaluare a vieţii din trecut: ei trebuie neapărat să înveţe să trăiască şi să se iubească unul pe altul în noile condiţii, să se întoarcă la începutul căii, cand erau numai impreună. Trebuie să ştie să afle sens şi bucurie şi în această perioadă. Viaţa continuă, şi Domnul ne dă timp şi posibilitate să ne iubim şi să fim fericiţi impreună. Desigur, la depăşirea acestei perioade ajută comunicarea, călătoriile împreună, lucrurile făcute împreună. Adeseori, soţii au devenit deja bunici, au apărut nepoţi. Este foarte bine să găsească bucurie, un nou sens al vieţii, în ajutarea familiei copiilor care au crescut, în educarea nepoţilor şi în alte treburi. Pentru soţii în etate e foarte important să simtă că sunt la fel de necesari ca înainte copiilor, că le pot dărui dragostea şi sprijinul lor.

Mulţi simt în cuvantul „criză” ceva întunecat, funest, dar nu este aşa. Dacă vom avea o atitudine corectă fată de crize, acestea nu numai că nu vor putea să ne facă dificultăţi în viaţa familială, ci, dimpotrivă, vor uni şi mai strans familia noastră, ne vor face să-i privim pe cei dragi într-o lumină nouă, neaşteptată, să ne reinterpretăm sentimentele faţă de ei şi să dobandim o experienţă nepreţuită. O atitudine corectă faţă de dificultăţile şi încercările prin care trec ii poate ajuta pe soţi să-şi însănătoşească familia şi să ajungă pe o treaptă mai înaltă a relaţiilor dintre ei.