Părinţii sunt toată viaţa un exemplu pentru copii

Principalul lucru prin care orice părinte îşi poate influenţa copilul este exemplul propriu – atat negativ, cat şi pozitiv. Părinţii sunt toată viaţa un exemplu pentru copii, iar atâta timp cat acesta se află la varsta preşcolară alcătuiesc pentru el aproape întreaga lume; ceea ce vede el în copilărie, vede în familia părinţilor. Ca atare, răspunderea noastră faţă de copii e pur şi simplu uriaşă. Naşterea şi educarea copilului sunt un stimul foarte mare pentru părinţi ca să înceapă să se lupte cu propriile defecte şi obiceiuri proaste.

Dacă nu vrem ca copilul să se apuce de fumat nu trebuie să fumăm nici noi. Dacă părinţii vor să-l dezveţe pe copil de televizor şi calculator trebuie să-i dea exemplu în acest sens. Să le spui copiilor că nu trebuie să foloseşti cuvinte urate, dar tu însuţi să nu te jenezi de expresii tari înseamnă a-i învăţa cu ipocrizie. Ei au tot dreptul să vorbească aşa atata timp cat părinţii nu-şi controlează propria exprimare. Şi acelaşi principiu este valabil în toate celelalte cazuri! Dacă nu vrem ca din fiul nostru să iasă un dezordonat si un leneş trebuie ca nici noi să nu ne lenevim şi să nu ne aruncăm lucrurile la întamplare. Şi, principalul, a-l învăţa pe copil viaţa duhovnicească şi rugăciunea poţi numai prin exemplul personal. Părinţii trebuie să ajungă la înţelegere reciprocă şi acord măcar în privinţa propriilor copii, căci atunci cand aceştia îşi vor intemeia o familie se vor ghida după scenariile părinteşti. Aşa că educandu-ne copiii ne educăm pe noi înşine; dacă vrem ca ei să se roage şi să postească, trebuie ca noi înşine să nu ne permitem încălcări ale postului şi să nu „sărim” rugăciunile şi slujbele bisericeşti.