Dragostea poate fi distinsă de patimă prin jertfelnicia de care sunteţi gata pentru cel iubit, când vă este mai plăcut să daţi decât să luaţi; Sentimentele adevărate aduc bucurie adevărată, nu ca la narcomani, care se bucură doar când şi-au luat porţia de narcotic, iar în rest îi chinuie sindromul de abstinenţă. Dragostea adevărată e jertfă. Mama îşi salvează copilul şi îşi sacrifică viaţa, soldatul merge la moarte pentru a salva Patria. Hristos Se răstigneşte pentru toţi oamenii! Vedeţi, tocmai aceasta este adevărata Dragoste. Uite-o: jertfa de bunăvoie pentru celălalt! „Jertfă” şi „dragoste” sunt sinonime. Dacă îmi sacrific pentru celălalt timpul, forţele, dorinţele, posibilităţile fără să cer nimic în schimb, de bunăvoie, fără absolut nici un interes egoist, iubesc. Pur şi simplu vreau să fac pentru acel om tot ce îmi stă în puteri. Aceasta este Dragostea! Iar dacă şi el are faţă de mine aceeaşi atitudine, este o Dragoste reciprocă! Şi această Dragoste este milostivă, nu caută ale sale (v. I Cor. 13, 5). Toate celelalte sunt surogat, aparenţă de dragoste, iar prin conţinutul interior – patimă banală. Toate aceste oftaturi, exaltări, dependenţe nu sunt Dragoste. Sunt antidragoste şi patimi. Patima poate să ţină ani de zile, dar în cele din urma trece. Dragostea adevărată nu pleacă niciodată şi nicăieri. Ea rămâne cu omul până la sfârşitul zilelor lui. Există perioade de anumită răcire, cărora le urmează perioade de însufleţire. Lucrul acesta trebuie înţeles şi acceptat ca un dat, fără să ne panicăm prematur. În familie nu se poate fără jertfă de sine. Dacă omul caută numai propriile plăceri, este condamnat în familie la disconfort. Fără doar şi poate că n-o să-i placă o mulţime de lucruri. În general, pentru egoişti viaţa e foarte grea.
În fiecare dintre noi este egoism din belşug. Ca să înţelegem asta, trebuie să fim cinstiţi cu noi înşine. Indicatorul egoismului este nivelul nostru de jertfelnicie. Cu cât facem mai mult pentru ceilalţi oameni, cu cât ne străduim mai mult să îi ajutăm, cu cât simţim mai mult nevoia de a dărui ceva celuilalt, cu atât este mai puţin egoism în noi. Atâta doar că trebuie să luăm în considerare următorul lucru: trebuie să facem toate acestea pentru oameni fără a aştepta plată, din inimă curată, fără a spera că celălalt ne va fi recunoscător sau obligat pentru ceea ce am făcut. Trebuie pur şi simplu să dăruim, să dăruim celorlalţi. Treapta egoismului mai poate fi determinată şi după cantitatea pretenţiilor noastre faţă de cei din jur. Pretenţiile sunt diametral opuse jertfelniciei. Cu cât emitem mai multe pretenţii faţă de oameni, cu atât mai puţină dragoste şi cu atât mai mult egoism se află în noi.
Mulţi vor spune că în vremea noastră Dragostea adevărată este de neatins, că este un vis idealist, cu neputinţă de împlinit. Nu-i adevărat. Dragostea autentică poate fi cultivată lăuntric, poate fi întâlnită, putem creşte până la măsura ei. Pentru asta însă trebuie să omorâm în noi egoismul, care ne face orbi, pentru că egoiştii se văd numai pe ei înşişi. Dragostea autentică cere anumite sacrificii, în sensul sănătos al cuvântului. Într-un fel, acest sentiment poate fi comparat cu dragostea maternă, când iubeşti nu pentru ceva anume, ci pur şi simplu iubeşti, fără a încerca să-l schimbi radical pe om. La înţelegerea scopurilor căsniciei unii ajung treptat, după divorţ sau după o criză sufletească. Dacă această înţelegere, această reevaluare a vieţii se petrece la ambii soţi, căsnicia cunoaşte o a doua tinereţe, apare posibilitatea de a clădi o familie fericită. Relaţiile trec la un nou nivel calitativ.
