Să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul. (I Ioan 3,16-18)
Iubirea este înţeleasă adesea ca o forţă a sentimentelor, însă iubirea mai înseamnă şi fapte, lucrare, energie, dezvoltare. Acestea sunt caracteristicile de baza ale iubirii lucratoare : cunoaşterea, atenţia (grija) , respectul şi răspunderea (responsabilitatea).
Să începem cu cunoaşterea. Cel care iubeşte vrea să se cunoască pe sine şi pe celălalt în plinătate, sub toate aspectele, atât puternice, cât şi slabe. Iubirea este întotdeauna conştientizare. În lipsa cunoaşterii nu există iubire. Iar cunoaşterea este imposibilă fără deschidere reciprocă. În cadrul iubirii oamenii simt uşurare şi bucurie de la faptul că pot să-şi încredinţeze unul altuia nu numai laturile lor slabe, ci chiar şi toate viciile şi patimile, deoarece nu trebuie permanent să ţină la prestigiul lor, să se ascundă, nu trebuie să se teamă că celălalt va afla „adevărul” – ceva urât, naiv, caraghios. Iubirea priveşte în adâncime. Pentru iubire este mai important cum este omul ca personalitate. Ochii iubitori nu văd exteriorul, ci interiorul. Cunoaşterea interioară se proiectează pe cea exterioară, nu invers ca la îndrăgostire. Îndrăgostirea este orientată spre ceea ce omul vrea să ne arate, să ne demonstreze, cu ce vrea să ne uimească. Este un fel de mască, iluzie. Cum ne pregătim de întâlnire? Cele mai bune haine – atrăgătoare, la modă, ademenitoare; la femei vorbim de machiaj, tot felul de accesorii şi altele. Ne străduim să apărem în faţa persoanei iubite într-o lumină cât mai favorabilă. Iubirea nu poate să se concentreze numai pe asta. Ea trebuie să ştie cum este omul de fapt, cel adevărat. Iar pentru asta e ne voie de timp.
Urmează atenţia şi grija fără de care cunoaşterea este imposibilă. Atenţia şi grija sunt caracteristicile co-existenţei. Este viaţa cu celălalt. Atenţia – această particularitate a iubirii lucrătoare pare înţeleasă de la sine, însă vom sublinia că atenţia faţă de celălalt înseamnă efort, muncă. În iubire efortul se face uşor, cu bucurie. Dar totuşi este un efort şi chiar, de regulă, o anumită îngrădire pentru propria persoană. Bunăoară, un tânăr şi o tânără intră în cafenea, se aşază la aceeaşi masă. Chipurile lor sunt exaltate, se privesc cu încântare şi mister. Ei sunt îndrăgostiţi. După convorbirea cu chelnerul îşi scot telefoanele şi se cufundă în realitatea virtuală. Co-existenţa nu mai este. Nu există nici comunicare. Interesul reciproc este biruit de interesul socializării virtuale. La fel se întâmplă şi în familii: toată familia stă la masă, dar nu comunică, cu totii urmărind televizorul. Iată soţul care citeşte ziarul sau tableta şi nu o observă pe soţie; iată soţia stă pe canapea, absorbită de telenovelă şi nu se ridică atunci când vine soţul. Toate acestea sunt exemple ale lipsei de atenţie. Există iubire, apare din când în când şi tandreţea, sunt ani buni trăiţi împreună, relaţiile sunt apropiate, dar nu e suficientă atenţie în iubire. Atenţia reprezintă plecarea urechii la celălalt, privirea îndreptată spre celălalt, dorinţa de a înţelege gândurile şi simţurile lui, ştiinţa de a-i simţi starea fără a se contopi cu personalitatea lui, fără a se identifica cu lumea lui interioară.
Respectul este o condiţie la fel de necesară în iubire ca şi responsabilitatea. Fără respect iubirea este imposibilă, pentru că respectul este recunoaşterea în celălalt nu a trupului, nu a statutului, nu a rolului familial (un aspect important, desigur, nu însă şi principal), ci recunoaşterea în celălalt a persoanei ca chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Pentru cel ce iubeşte persoana iubită este un om liber care se dezvoltă, care are un drum propriu, o viaţă duhovnicească proprie, o poveste proprie, sentimente şi dureri proprii, necazuri şi bucurii proprii. Respectul în relaţii nu poate fi înnăscut, ci trebuie învăţat. Copilul nu ştie să-şi respecte mama, el învaţă asta, inclusiv de la tatăl care în cadrul iubirii îşi respectă soţia. Şi invers, observând cu câtă desconsiderare se poartă mama şi tata unul faţă de altul şi faţă de copil, se obişnuieşte să o trateze pe mama întocmai.
Cu toţii am auzit mult din copilărie despre necesitatea de a fi responsabili şi, în mare, înţelegem că aceasta presupune conştientizarea propriilor decizii, fapte şi a urmărilor lor. Dar ce înseamnă responsabilitatea în cadrul dragostei? Pentru cel care iubeşte răspunderea se simte ca o apropiere lucrătoare. Iubirea responsabilă este gata să aibă grijă de cel iubit; uneori grija chiar o ia înaintea nevoii, o anticipează, întrucât grija şi responsabilitatea includ deja apropierea, iar apropierea este năzuinţa către iubire. Adesea femeile vin la psiholog cu întrebarea următoare: „Cum să împărţi în relaţiile de familie răspunderea? Iată, eu îmi asum răspunderea, iar soţul nu vrea să-şi asume nicio răspundere”, iar uneori spun şi mai dur: „Cum să-l oblig pe bărbat să devină responsabil?”. Într-adevăr, dezechilibrul răspunderii în relaţiile de familie sau de cuplu adesea este înclinat spre latura feminină: femeia îşi asumă partea cea mai mare, însă din punct de vedere subiectiv i se pare că bărbatul îi „pune în cârcă” toată această răspundere. Insă „natura lucrurilor” dictează că anume bărbatul se cuvine să îşi asume responsabilitatea. La modul ideal răspunderea pentru bărbat este la fel de firească precum pentru un sportiv efortul muscular; bărbatului îi place responsabilitatea pentru femeia iubită, pentru familia iubită. Însă piedică poate să fie ori imaturitatea bărbatului şi, prin urmare, lipsa libertăţii lui, ori absorbirea responsabilităţii sale de responsabilitatea femeii. Cum se poate reface „ordinea lucrurilor”? Din punct de vedere creştin răspunderea omului survine atunci când el îşi dă seama că stă în faţa lui Dumnezeu. Iată Cui îi va da răspuns! Răspunderea faţă de mamă sau soţie este percepută de bărbat atât ca una neobligatorie, cât şi forţată, privativă de libertate. De aceea, bărbatul cel mai adesea se opune acestei responsabilităţi, o sabotează. Conştientizându-şi răspunderea înaintea lui Dumnezeu, bărbatul nu-şi va refuza rolul. Căci, oricât a dat Adam vina pe Eva, iar Eva pe diavol, fiecare din ei a răspuns înaintea lui Dumnezeu. Dar oare este capabilă femeia să recunoască libertatea bărbatului de a-şi asuma răspunderea pentru el şi pentru ea? Dacă nu, apare conflictul de responsabilităţi care poate fi rezolvat cu succes numai în cadrul iubirii care nu caută ale sale. Să ne asumăm răspunderea înseamnă să creştem ca persoane până la a fi pregătiţi pentru asta. Iubirea dă putere şi rost răspunderii, dă bucuria de a asuma răspunderea, orice ar fi.
