Aceasta este ceea ce exprimă cununiile de la nuntă: faptul că avem aici începutul unei mici împărăţii, care poate fi ceva asemănător adevăratei împărăţii. Şansa poate fi pierdută chiar într-o singură noapte; dar în momentul nunţii ea este încă o posibilitate deschisă. Totuşi, chiar şi atunci când a fost pierdută, şi pierdută din nou de mii de ori, dacă doi oameni stau împreună, ei sunt, într-un adevărat sens, rege şi regină, unul pentru celălalt. Şi chiar după zeci de ani de nefericire, Adam încă se poate întoarce şi să o vadă pe Eva stând alături de El, în unire cu El, unire care, cel puţin într-o mică măsură, proclamă dragostea din împărăţia lui Dumnezeu. (A. Schmemann, Pentru viata lumii…, pp. 109-110.)
Maica Alexandra, ctitora mănăstirii de maici „Schimbarea la Faţă” din Ellwood City, Pennsylvania, spunea adesea că rolul regalităţii este acela de a avea grijă de teritoriu şi tot ceea ce îi este ataşat. Acesta este exemplul perfect al vieţii creştine. Ca stăpâni, avem în grijă darul lui Dumnezeu, care ne-a fost dat şi să îl folosim, şi să avem grijă de el. Aşa cum lui Adam şi Evei le-a fost dat în stăpânire pământul, perechea proaspăt căsătorită este binecuvântată şi trimisă să stăpânească locul şi timpul pe care i le-a dăruit Dumnezeu ca familie. In Hristos, timpul şi spaţiul sunt sfinte. Această mică biserică (familia) va fi acolo unde Dumnezeu este slăvit şi copiii sunt învăţaţi să-L cinstească. Când cununiile sunt aşezate pe capul mirilor, preotul rosteşte următoarea rugăciune: „ Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii ” . Nu numai prin vorbe şi contracte sunt încununaţi mirii, ci cu mărire şi cinste de la Dumnezeu sunt ei binecuvântaţi să devină o nouă familie, o mică biserică, în care sunt rege şi regină.
Statutul încununării este unul al orânduirii, iar această „orânduire” este o consacrare pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru cei chemaţi la Taina Căsătoriei. In lume, un rege este încoronat pentru a primi responsabilitatea de căpetenie a statului. Regalitatea sa este poziţia sa de autoritate şi va trăi pentru totdeauna cu acest statut. Din punct de vedere sacramental, încoronarea în statutul căsătoriei arată poziţia de responsabilitate a unuia faţă de celălalt, iar dacă le vor fi dăruiţi copii, responsabilitate şi faţă de aceştia. Familia, pentru cei încoronaţi ca rege şi regină în această căsătorie, devine o ţară menţinută în slujba lui Dumnezeu, Cel ce a înfiinţat-o. Pentru creştini, toată puterea şi autoritatea sunt exprimate prin slujire. Domnul nostru ne-a arătat importanţa slujirii celuilalt, smerindu-Se pe Sine şi spălând picioarele slujitorilor Săi. Mai întâi iubeşte, iar apoi îşi arată autoritatea slujind şi îngrijind pe cei adunaţi în jurul Lui. Astfel se cuvine ca soţiile şi soţii creştini să se iubească, să poarte grijă unul de altul şi să-şi călăuzească copiii, slujindu-le. Părinţii au datoria sfântă de a împărtăşi copiilor simţământul responsabilităţilor lor creştineşti. Aceasta înseamnă că trebuie să-i călăuzească pentru a deveni cetăţeni utili ai societăţii în care trăiesc şi ai împărăţiei Cerurilor. Ei au nevoie să fie îngrijiţi cu dragoste, respect şi dăruire. Hristos Şi-a tratat ucenicii ca prieteni, nu ca slujitori.
Regretatul Dr. John Boojamra, preşedintele Departamentului de Educaţie Creştină al Arhiepiscopiei Antiohiei, era de părere că datoria părinţilor este cea de a purta faţă de copiii lor aceeaşi grijă şi acelaşi respect pe care îl arată oaspeţilor ce vin în casa lor. Nu este treaba copilului să arunce gunoiul, deoarece gunoiul aparţine gazdelor. Copiii vor creşte şi vor avea propria lor casă şi propriul lor gunoi. Datoria părinţilor este mai degrabă aceea de a-i înzestra pe copii cu cele necesare pentru a deveni buni cetăţeni.
