Ierarhia familială, hegemonia bărbatului în familie este o temă foarte dureroasă în vremea noastră. În Occident, unde feminismul a repurtat de multă vreme o victorie totală, ea e supusă unui tabu tacit. A scrie sau a vorbi despre faptul că soţul este capul familiei este ceva de neconceput. Soţul şi soţia sunt priviţi doar ca parteneri cu drepturi egale în proiectul de afacere numit „familie”. Şi la noi răsună tot mai des, chiar si in mediul ortodox, glasuri care afirmă că soţia poate să fie fără nici o problemă cap de familie, de vreme ce societatea s-a schimbat şi femeile pot avea studii mai înalte decat bărbaţii, se pot orienta mai bine într-o mulţime de probleme şi pot caştiga mai mult decat soţii lor. Uneori auzi asemenea declaraţii chiar si din gura unor preoţi. Faptul că in ziua de azi vedem foarte puţini bărbaţi puternici şi responsabili, care să poată fi capi ai femeilor şi familiilor lor, nu înseamnă că Sfanta Scriptură e învechită şi că tot ce se spune în ea despre ierarhia familială are nevoie de revizuire. Firea bărbatului si cea a femeii n-au suferit schimbări, s-a schimbat mentalitatea oamenilor, perspectiva asupra acestei probleme, dar sarcina Bisericii şi a familiilor ortodoxe este tocmai cea de a da mărturie lumii care a înnebunit despre faptul că tot ce spune Biblia despre bărbat şi femeie este un adevăr nestrămutat, dovedit de întreaga istorie a omenirii.
Din pricina unor concepţii stereotipe şi eronate, pentru unii oameni este greu de acceptat ierarhia tradiţională a familiei, în care soţul este cap. Aceştia consideră că dacă soţul este cap, este în mod obligatoriu un tiran, un despot, care işi priveşte soţia ca pe o sclavă şi îi bate pe ai săi in fiecare sâmbătă, în scopuri „educative”, iar soţia este o fiinţă călcată în picioare, fără drept la cuvant. Această concepţie nu are nici o legătură cu viziunea creştină asupra familiei.
Într-adevăr, înainte de venirea lui Hristos femeia se afla în Orient în poziţia de slujitoare a soţului, însă creştinismul a schimbat pe deplin viziunea lumii antice asupra rolului femeii. Atunci când prima pereche conjugală a fost izgonită din grădina Raiului din cauza neascultării faţă de Dumnezeu, Domnul i-a spus Evei cuvintele următoare: în dureri vei naşte prunci; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpani (Fac. 3, 16).
Aleksandr Pavlovici Lopuhin dă acestui pasaj din Sfanta Scriptură următoarea explicaţie: „Avem de-a face cu o nouă trăsătură a relaţiei dintre soţ şi soţie, care stabileşte deplina dominaţie a celui dintai asupra celei din urmă.” Şi înainte soţia avea statutul de ajutoare a soţului, adică poziţia ei era dependentă, subordonată, dar acum, „după ce prima soţie şi-a dovedit incapacitatea de a se folosi corect de libertate, Dumnezeu, printr-o lege expresă, a pus activitatea ei sub controlul suprem al soţului. Cea mai bună ilustraţie a acestui fapt este întreaga istorie a lumii antice precreştine, mai ales a Orientului antic, cu situaţia umilă, de roabă, pe care o ocupa atunci femeia. Numai în creştinism – religia răscumpărării – soţiei îi sunt înapoiate drepturile pierdute în urma căderii (v. Gal. 3,28; Efes. 5,25).
Căsătoria creştină este o imagine a unirii dintre Hristos şi Biserică: Bărbatul este cap femeii, precum si Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mantuitor şi este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor.; întru totul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea (Efes. S, 23-25).
„Ai grijă de soţia ta ca Hristos de Biserică. Chiar dacă ar trebui să îţi dai viaţa pentru ea, chiar dacă ar trebui să înduri mari pierderi, să suferi pătimiri grele, nu trebuie să te dai în lături, fiindcă îndurand toate acestea eşti încă departe de a face ceva asemănător cu ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică”, le spune soţilor Sfantul Ioan Gură de Aur. Urmand lui Hristos, soţul are grijă de soţie, o iubeşte şi o cinsteşte (Sfantul Apostol Petru le porunceşte bărbaţilor să se poarte înţelepţeşte cu femeile… facandu-le parte de cinste ca unora ce impreună cu ei sunt moştenitoare ale harului vieţii I Pt. 3, 7). Soţia se supune soţului şi-l cinsteşte cum îl cinsteşte Biserica pe Hristos.
Acum, din nefericire, totul s-a întors cu susul în jos şi căsătoria creştină autentică, în care soţul şi soţia cunosc şi îndeplinesc aşa cum trebuie porunca privitoare la relaţia dintre ei, se întalnesc extrem de rar. Chiar şi în familiile ortodoxe soţia este adeseori cap defacto, iar soţul îi e supus. Se pune întrebarea: dacă soţia este cap, cine ocupă atunci în familie locul lui Hristos şi cine ocupă locul Bisericii? Nu aşa trebuie să fie intr-o căsnicie creştină! În acest plan, protestanţii au mers pană la absurd, nu numai că au uitat de ierarhia de Dumnezeu instituită a familiei, ci au introdus chiar şi preoţia feminină. Acum, la adunările lor, unde este comemorată Cina Domnului, pe locul lui Hristos prezidează femeile.
Nu este suficient ca soţul şi soţia să-şi cunoască rolurile pe care le au în cadrul familiei, ci sunt datori să le şi îndeplinească aşa cum trebuie. Or, cu aceasta avem o foarte mare problemă, fiindcă vremea noastră este o vreme a bărbaţilor slabi şi a femeilor puternice. Acum este foarte greu să întalneşti un bărbat cu adevărat puternic, responsabil şi grijuliu.
