Adeseori, asigurarea bunului curs al vieţii tale de familie e cel puţin la fel de grea ca administrarea unei provincii… (Tacit)
Întemeierea unei familii seamana cu naşterea unui nou organism, cand din două fiinţe ia naştere o a treia. Deocamdată este doar o celulă, un embrion, însă în ea există potenţial tot omul. Şi familia, la fel ca omul, trebuie neapărat să crească, să înveţe o mulţime de lucruri şi să treacă prin multe greutăţi şi încercări.
Scopurile şi sarcinile fundamentale ale vieţii de familie sunt:
1. Îndeplinirea poruncii privitoare la dragoste, slujirea lui Dumnezeu si a oamenilor;
2. Depăşirea singurătăţii;
3. Atingerea unităţii.
Acum să discutăm mai amănunţit despre toate acestea.
Un proverb chinez spune despre fericire următorul lucru: „Dacă vrei să fii fericit un ceas, trage un pui de somn. Dacă vrei să fii fericit o zi întreagă, du-te la pescuit. Dacă vrei să fii fericit toată viaţa, ajută-i pe ceilalţi.” Psihologii occidentali au demonstrat că cea mai mare satisfacţie de pe urma muncii lor o primesc oamenii a căror profesie este legată de ajutarea nemijlocită a oamenilor: de exemplu, pompierii, medicii, asistenţii sociali. Slujirea aproapelui nu se reduce însă la asistenţa socială, la ajutarea bolnavilor, necăjiţilor, infometaţilor. Nu ştiu cum se face că tocmai pentru oamenii cei mai apropiaţi ne rămane cel mai puţin timp liber, ne răman cele mai puţine vorbe bune şi calde. Or, cine nu poarta grija de ai sai şi mai ales de casnicii săi s-a lepădat de credinţă şi este mai rau decat un necredincios (I Tim. 5, 8), ne spune Cuvantul lui Dumnezeu.
Soţii trebuie să devină unul pentru celălalt părinţi grijulii, să işi înlocuiască unul celuilalt tatăl si mama si să devină adevăraţi prieteni iubitori. Prietenii sunt împreună şi la bucurie, şi la necaz, se simt bine impreună, se sfătuiesc şi găsesc timp pentru a comunica. Familia este un organism unitar, şi soţii trebuie să ştie să interacţioneze, să slujească în mod coordonat unul altuia şi scopului lor comun. În căsnicie trebuie să procedezi în aşa fel încat să-ţi fie bine nu numai ţie, ci tuturor membrilor familiei, să ajuţi, să sprijini, să dai dovadă de compasiune. Viaţa noastră de familie va deveni atunci Raiul pe pămant, dar putem cu uşurinţă s-o transformăm în iad dacă ne gandim numai la noi înşine.
Într-un cimitir din Moscova se află mormantul unui om remarcabil, medic de meserie, care şi-a dedicat întreaga viaţă slujirii bolnavilor, săracilor, întemniţaţilor. Era german de origine şi il chema Friedrich-Joseph Haas. El nu numai că le acorda pacienţilor săi asistenţă medicală, ci impărţea cu ei ultimul bănuţ. Ei bine, pe acest mormant sunt săpate cuvintele care au fost deviza vieţii sale: „Grăbiţi-vă să faceţi binele.” Făcand fapte bune, ajutandu-i pe oameni (şi, bineinţeles, pe apropiaţii noştri, pe casnicii noştri), trebuie, într-adevăr, să ne grăbim, pentru că nu ştim cand o să ne cheme Domnul la El: poate că nu vom mai avea timp pentru a ne dovedi dragostea faţă de ei, pentru a-i bucura. Pentru veşnicie are însemnătate numai acea zi pe care am petrecut-o cu folos pentru suflet.
O altă sarcină a legăturii conjugale este depăşirea singurătăţii. Omului îi este greu, „nu-i este bine” să fie singur. Dezbinarea dintre oameni, izolarea constituie un simptom îngrijorător al vremii noastre. Familia este o biruinţă asupra dezbinării. Din nefericire, problema principală nu constă însă nici măcar în faptul că acum se întemeiază foarte puţine familii şi mulţi preferă singurătatea, ci in acela că oamenii răman singuri chiar şi după ce şi-au intemeiat o familie. Este vorba de aşa-numita singurătate psihologică, atunci cand oamenii trăiesc împreună, dar nu simt unul faţă de celălalt ataşament, dragoste, înrudire sufletească. Şi tocmai această singurătate a devenit în lumea contemporană, după părerea psihologilor, o adevărată epidemie. Cuvintele Domnului: Nu este bine săfie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el (Fac. 2, 18) arată nu numai că Adam era singur (deşi, bineinţeles, căsătoria inseamnă depăşirea singurătăţii), ci şi că femeia il va ajuta pe om să se mantuiască. Familia este o remarcabilă şcoală de perfecţionare duhovnicească, în care omul nu mai este singur şi, prin urmare, nu mai poate trăi numai pentru sine. Pentru a interacţiona cu cei apropiaţi, el trebuie să se lupte cu propriile neajunsuri, să devină mai bun şi – principalul – să înveţe dragostea, principala virtute creştină. Acum răman acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea (I Cor. 13, 13). Omul care iubeşte nu se va simţi niciodată singur. Dragostea îi va incălzi sufletul. El face bine, iubeşte, şi dragostea lui îl leagă de cei pe care îi iubeşte, chiar dacă n-are o familie proprie. Se inţelege însă că în familie eşti mai apropiat de cei pe care îi iubeşti, poţi să-ţi manifeşti dragostea faţă de ei zi de zi, aproape ceas de ceas.
Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va uni cu femeia sa, şi vor fi amandoi un trup (Fac. 2, 24).
La unitate, la „unirea de suflet” nu se ajunge dintr-o dată, soţii trebuie să năzuiască spre asta întreaga viaţă. Într-o rugăciune de la logodnă, preotul cere ca cei doi să fie păziţi în „pace şi unire de cuget”, şi sarcina lor este să năzuiască spre unire, spre armonie sufletească şi dragoste. Soţii nu mai sunt doi oameni separaţi, ci un tot unit prin legătura căsătoriei. La această unitate se ajunge în primul rand prin năzuinţa spre dragoste. „Soţii sunt datori să cultive, pe cat se poate, virtutea dragostei, ca cei doi să fie întotdeauna uniţi şi împreună cu ei să petreacă întotdeauna Al Treilea – Hristosul nostru Preadulce”, spunea stareţul Paisie Aghioritul. Conflictele din familie au loc tocmai atunci cand soţii n-au ajuns încă la unire, la înţelegerea reciprocă. Cu cat se vor cunoaşte mai bine unul pe celălalt, cu cat vor tinde mai mult să depăşească toate contradicţiile, cu atat vor fi mai puţine prilejurile de conflict. Sarcina nu este simplă, dar este realizabilă, fiindcă la ea sunt chemate toate perechile de soţi.
Din păcate însă, pentru a clădi o viaţă de familie armonioasă şi fericită oamenii fac foarte puţine eforturi. Or, dacă fiecare familist ar inţelege că familia este, după credinţă şi Dumnezeu, principalul pentru el în această viaţă şi şi-ar fixa sarcina de a ajunge la unitate, armonie de vederi şi dragoste în căsătorie, negreşit şi-ar atinge scopul şi ar primi ca răsplată fericirea familială. Atunci cand vedem o familie fericită, în care soţul este un cap adevărat, responsabil şi înţelept, pe care soţia îl iubeşte şi care o iubeşte la randul său, care este atent faţă de ea; o familie în care copiii cresc respectuoşi, ascultători, adeseori începem să invidiem fără răutate şi să ne gandim: „Ce norocoşi sunt, se potrivesc ideal şi sunt fericiţi împreună!” Nu este vorba însă de noroc şi de potrivire; o familie bună şi fericită nu este rezultatul norocului orb, ci rezultatul alegerii conştiente a soţilor si a unui foarte mare efort creator comun al celor doi.
