Unul dintre paradoxurile eticii creştine este faptul că atat căsătoria, cât şi celibatul, chiar dacă presupun comportamente practice diferite, se bazează pe aceeaşi teologie a Împărăţiei lui Dumnezeu şi, prin urmare, pe aceeaşi spiritualitate. Există doar o căsătorie „întru Hristos”, pecetluită prin Euharistie, şi un celibat „în numele lui Hristos”, care poartă acest sens creştin „eshatologic” – iar nu căsătoriile încheiate ocazional, contractual, sau pentru satisfacerea trupului, nici celibatul acceptat din inerţie, sau mai rău, din egoism şi dintr-o iresponsabilitate autoprotectoare.
Căsătoria creştină îşi găseşte sensul ultim nu în satisfacţia trupească, sau în stabilitatea socială, sau în asigurarea posterităţii, ci în eshaton, în „ultimul lucru” pe care Domnul îl găteşte pentru cei aleşi ai Săi. După cum căsătoria creştină implică sacrificii, rânduirea familiei cu responsabilitate, dedicare şi maturitate, tot aşa şi celibatul creştin este de negândit în lipsa rugăciunii, a postului, a ascultării, a smereniei, a facerii de bine şi a efortului ascetic susţinut.
Nu psihologia modernă a descoperit faptul că lipsa activităţii sexuale creează probleme: Părinţii Bisericii o ştiau foarte bine si au elaborat un remarcabil sistem de precepte ascetice – baza tuturor regulamentelor monahale – care fac curăţia posibilă şi plăcută. Ei ştiau, uneori mai bine decat psihologii moderni, că instinctul uman al iubirii şi al procreaţiei nu este izolat de restul existenţei umane, ci este chiar centrul acesteia. Nu poate fi suprimat, ci doar transformat, transfigurat şi canalizat, ca iubire pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, prin rugăciune şi post, prin ascultare în numele lui Hristos. Aceste virtuţi sunt codificate şi sistematizate în regulile monahale, dar condiţionează într-o anumită măsură şi viaţa creştină a celor care aleg să ducă o viaţă celibatară în slujba lumii.
Celibatul – şi îndeosebi viaţa monahală – este justificat în Scriptură şi în Tradiţie prin aceeaşi referire la Împărăţia care va să vină. Domnul însuşi a spus că atunci „când vor învia din morţi, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii din ceruri” (Marcu 12, 25). Mai sus am văzut că acest pasaj nu trebuie înţeles în sensul că nu va rămane căsătoria creştină o realitate în Împărăţia ce va să vină, ci că relaţiile umane nu vor mai fi „trupeşti”. Astfel, Noul Testament laudă în repetate randuri celibatul ca pe o anticipare a „vieţii îngereşti”: „sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei inşişi, pentru împărăţia cerurilor”, zice Hristos (Matei 19,12). Personalitatea remarcabilă a Sfăntului Ioan Botezătorul, cea a Sfăntului Apostol Pavel şi a celor „o sută patruzeci şi patru de mii” menţionaţi în Apocalipsă (14,3-4) au reprezentat modele pentru nenumăraţii sfinţi creştini care au practicat fecioria spre slava lui Dumnezeu. Probabil ca reacţie la laxitatea sexuală prevalentă în lumea păgană şi, de asemenea, ca expresie a înţelegerii creştine primare a separării creştinismului de cele lumeşti, chemările la viaţa celibatară sunt foarte numeroase în scrierile Părinţilor Bisericii. Se pare că monahismul a părut multora a fi soluţia mai sigură şi superioară a problemelor etice. În ciuda predominanţei duhului monastic – care s-a exprimat şi în stabilirea episcopatului necăsătorit – Biserica a păstrat necompromisă valoarea pozitivă a căsătoriei.
Întreaga tradiţie a Bisericii este unanimă în susţinerea faptului că păstrarea curăţiei autentice şi a vieţii monahale poate fi practicată doar în comunităţile monastice. Doar puţine personalităţi, deosebit de puternice, pot practica un celibat cu sens în timp ce trăiesc în lume. Smerenia este, cred, singura virtute care îi poate ajuta; dar, aşa cum noi toţi ştim, smerenia este, de departe, cea mai dificilă şi, prin urmare, cea mai rară dintre virtuţi. Tradiţia monahală a fost dintotdeauna recunoscută în ortodoxie ca fiid cea mai autentică mărturie a Evangheliei lui Hristos. Asemeni prorocilor Vechiului Testament, asemeni „mucenicilor/mărturisitorilor” creştinismului primar, monahii au făcut creştinismul credibil.
Arătand că se poate trăi o viaţă de rugăciune şi slujire strălucitoare, fericită, plină de sens, fără a depinde de „condiţiile normale” ale acestei lumi, ei au dat o mărturie vie că Împărăţia lui Dumnezeu este, cu adevărat, „în mijlocul” nostru. Restaurarea unei astfel de tradiţii ar fi semnificativă îndeosebi în mijlocul lumii noastre secularizate militante: o umanitate care pretinde astăzi că nu are nevoie de ajutorul creştinismului în căutările ei pentru „o lume mai bună”. Totuşi, această umanitate ar putea fi din nou interesată de Biserică, dacă Biserica este capabilă să manifeste o lume nu doar „mai bună”, ci cu adevărat nouă şi diferită. Este ceea ce caută atat de mulţi tineri, dar, din nefericire, descoperă, în cel mai bun caz, Zen Budismul, însă cel mai frecvent – experienţe psihedelice şi alte mijloace de scăpare spre a face fată morţii. Monahii erau mărturiile acestei noi lumi. Dacă ar exista comunităţi monahale mai autentice printre noi, mărturisirea noastră ar fi mult mai puternică. Totuşi, noua creaţie adusă de Hristos ne este de asemenea accesibilă tuturor, în toată frumuseţea ei, prin iubire în căsătorie, în măsura în care, alături de Sfantul Pavel, o acceptăm şi o înţelegem în legătură „cu Hristos şi cu Biserica”.
