Cel ce îşi stăpâneşte duhul e mai de preţ decat cuceritorul unei cetăţi. (Pilde 16, 32)
Cuviosul Ambrozie de la Optina le scria fiilor săi duhovniceşti: „Demult au hotărat oamenii din vechime că nu se poate în viaţă fără necazuri, şi au adăugat că oală cu oală se ciocneşte, iar cu atat mai mult oamenii care trăiesc împreună n-au cum să nu se ciocnească. Asta se întamplă mai ales din pricina deosebirii de vederi asupra lucrurilor: unul gandeşte aşa, altul – altfel; unul e neclintit în socotelile sale, care i se par foarte întemeiate, altul crede în părerile sale.” De aceea, fiecare dintre noi trebuie să ştie să se comporte aşa cum trebuie într-o situaţie conflictuală. Totodată, important este nu numai să ştim asta, ci şi să cunoaştem bine caracterul şi temperamentul celuilalt, pentru a găsi un limbaj comun cu el.
Comunicand cu un om de tip conflictual, al cărui comportament în condiţii de ciocnire este nu întru totul adecvat şi imprevizibil, trebuie să ne amintim cuvintele Apostolului Pavel despre faptul că trebuie să purtăm poverile celor neputincioşi (v. Rom. 15,1), adică să dăm dovadă de mai multă răbdare şi smerenie, să fim îngăduitori faţă de slăbiciunea aproapelui. Adeseori, defectele celuilalt devin cauză a conflictelor cu el, însă aici este util să privim problema şi din perspectiva celeilalte părţi. Cateodată, vedem in oameni, ca într-o oglindă, propria noastră imperfecţiune. În general, capacitatea de a privi situaţia din exterior este garanţia rezolvării cu succes a conflictului. Tocmai acesta este principiul metaoglinzii: să privim obiectiv, ca in oglindă, propriul nostru comportament, punandu-ne în locul oponentului, şi să privim conflictul ca din exterior, cu ochii unui observator neutru.
Există oameni ce suferă de impulsivitate, de irascibilitate, ori sunt excesiv de exigenţi faţă de ceilalţi, dar când se află în afara casei (de pildă, la serviciu) se controlează, jenandu-se de cei din jur, acasă dând, în schimb, frau liber emoţiilor acumulate. Bineinţeles, din această cauză suferă foarte mult membrii familiei lor, ba chiar si ei inşişi. Stareţul Paisie Aghioritul, scriind o felicitare unor tineri însurăţei, le-a urat in glumă:
„Să fie cu voi Hristos şi Preasfanta Născătoare de Dumnezeu! Dimitrie, îţi dau binecuvantare să te cerţi cu toată lumea, afară de Maria! Şi Mariei îi dau aceeaşi binecuvantare: să se certe cu toţi, însă nu cu tine!” „O să vedem dacă au priceput ce am vrut să spun”, a zis după aceea stareţul. Bineinţeles, părintele Paisie nu le-a dat în serios binecuvantare soţilor să se certe cu toată lumea, dar nu între ei. Această povaţă înseamnă că în primul rand familia noastră trebuie ferită de toate influenţele negative ale enervării, maniei, răutăţii, cicălelii. Principalul în rezolvarea cu succes a unui conflict este arta de a te controla pe tine însuţi, de a-ţi controla emoţiile, cuvintele, gesturile.
Să vorbim puţin despre mânie, fiindcă această patimă acţionează cum nu se poate mai distructiv asupra relaţiilor noastre cu cei apropiaţi. Vom începe cu faptul că mânia reprezintă unul dintre cele opt păcate de moarte şi că lupta cu ea e o îndatorire a oricărui creştin ortodox. Cu toţii suferim din cauză că nu ştim să ne controlăm emoţiile, nici să ne oprim şi să facem pauză la timp. La supărare, în mod necugetat, putem arunca o vorbă tăioasă, jignitoare, necugetată, pe care o regretăm amarnic după aceea. Sfanta Scriptură ne spune că fiecare dintre noi trebuie să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire, zabavnic la mânie (Iac. 1, 19). Adică în cazul unui conflict trebuie să nu luăm hotărari necugetate, să nu acţionăm pripit, ci să răspundem călăuziţi nu de manie, ci de dragoste şi raţiune. Se ştie că omul căzut în starea de enervare, de mânie, nu este capabil să se comporte corect într-o situaţie conflictuală. Raţiunea noastră e în acel moment orbită de emoţii, de starea noastră de iritare – iar dacă amandouă părţile sunt cuprinse de mânie, problema este practic cu neputinţă de soluţionat. Dacă însă măcar una dintre părţi se comportă calm si echilibrat, există mari sanse de soluţionare cu succes a conflictului. Cum să ne luptăm cu mania? Aici există două reguli. Prima: să nu lăsăm mânia să pună stăpanire pe sufletul nostru, s-o oprim chiar de la început, din faşă. Începutul unei certe e ca navala apei cand se sparge un stavilar; înainte de a se aprinde, da-te la o parte! (Pilde 17, 14), zice Preainţeleptul Solomon. A opri iritarea, gandul manios, a te abţine de la o vorbă aspră este mult mai uşor decat a opri pe urmă avalanşa mâniei şi enervării. De aceea, mâniosul trebuie să-şi urmărească gandurile, sentimentele, vorbele cu o atenţie deosebită, ca să curme din faşă mânia, nelăsand-o să se aprindă.
Al doilea lucru pe care trebuie să-l ţinem minte luptandu-ne cu patima mâniei este cel că trebuie să facem pauze la vreme, să ne gândim, să ne închipuim ce se va petrece şi ce vom pierde în momentul următor dacă ne vom lăsa pradă maniei – şi pierdem foarte mult: pacea cu aproapele şi pacea sufletească, decat care nimic nu e mai de preţ. Iată de ce fiecare trebuie să fie zabavnic la vorbire şi zabavnic la manie. Căci enervarea, mania, au – slavă Domnului – o însuşire foarte bună: în general, trec repede. În condiţiile unei răbufniri emoţionale se ridică nivelul de adrenalină din sange; aceasta provoacă senzaţii plăcute, excitaţie şi dorinţa de a continua să te mânii, dar dacă ai răbdare şi stingi în tine dorinţa de a te mânia, dacă îţi concentrezi atenţia pe altceva, mânia trece destul de repede. Şi atunci, într-o stare de linişte a duhului, poate fi continuată discuţia. Femeile, ca fiinţe mai emotive decat bărbaţii, în situaţii de stres sunt înclinate să vorbească tot mai mult. Agitaţia începe să crească, şi discuţia se poate transforma în ceartă. Aici, cel mai corect este să se amane discuţia pană când cei doi revin la o stare normală. Mania nu numai că nu îngăduie rezolvarea conflictului, ci, în general, ne strică foarte tare viaţa. Dacă celălalt a făcut ceva ce ne-a stârnit nemulţumirea, este un lucru destul de zadarnic şi lipsit de noimă să ne enervăm, să ţipăm şi să-l ocăram. Nu putem da timpul inapoi, iar de pierdut avem foarte mult. Atunci când omul este cuprins de enervare şi de emoţii, el nu este capabil nici măcar să-şi formuleze exact observaţiile, şi critica pe care o face nu va avea nici un efect.
Dacă există divergenţe de poziţii, de păreri, într-o problemă sau alta, trebuie întotdeauna să stabilim dacă obiectul diferendului este realmente important pentru noi sau nu. Dacă el nu are pentru noi o importanţă deosebită, putem alege evitarea ca metodă de rezolvare a situaţiei conflictuale. Adică, mai simplu spus, să cedăm în cazul respectiv. Putem examina evitarea ca metodă de rezolvare a conflictului pe urmatorul exemplu:
Soţii Vlad şi Irina au hotărât să renoveze apartamentul. Aleg tapetul pentru pereţi. Irina este convinsă că în camera copiilor s-ar potrivi bine un tapet de culoare albastră cu ursuleţi şi cu maşinuţe, iar pentru sufragerie a ales un tapet aproape alb. Vlad n-a fost prea încantat de preferinţele soţiei. Ursuleţii nu-i sunt pe plac, iar in sufragerie copiii, care sunt încă mici, pot păta pereţii de culoare deschisă. Se creează între ei tensiune, însă Vlad ştie că soţia lui pune mare preţ pe confortul din casă şi acordă o mare însemnătate mărunţişurilor domestice de tot felul, aşa încat preferă să evite conflictul, deoarece culoarea tapetului nu este chiar atat de importantă pentru el. Ca metodă de rezolvare a conflictelor, evitarea nu e întotdeauna acceptabilă, nu se potriveşte nici pe departe in orice situaţie, căci uneori problema care a dus la situaţia conflictuală chiar cere să fie discutată în mod serios. Atunci trebuie ca părţile să se aşeze la masa tratativelor şi să caute împreună decizia necesară fie pe calea compromisului, fie pe calea colaborării.
Aşadar, dacă obiectul ciocnirii este într-adevăr important pentru noi şi am decis să nu evităm conflictul, lucrul cel mai important, cu care trebuie să începem, este să apreciem fără patimă şi părtinire situaţia creată.
De ce conflictele familiale (şi nu numai) ajung frecvent într-o fundătură, iar cateodată se prelungesc ani de zile? Pentru că nici una dintre părţile aflate în conflict nu caută cu adevărat rezolvarea lor, nu vrea să înceapă cu sine însuşi şi să-şi vadă propria vinovăţie, ci işi susţine ambiţiile şi pentru toate dă vina pe cealaltă parte. Aici este greşeala principală! Dacă simţim ostilitate din partea celuilalt, este foarte important să nu răspundem cu aceeaşi monedă, ci să înţelegem că poate noi suntem cei care greşim, că poate din exterior se vede mai bine şi noi, într-adevăr, ne comportăm incorect. Pe celălalt îl putem influenţa în mod benefic într-un singur fel: prin dragoste, schimbandu-ne noi înşine şi schimbandu- ne atitudinea faţă de el.
Încă un moment foarte important: uneori, oamenii, mai ales cei tineri, resping sau întampină imediat cu ostilitate sfatul de a ieşi în întampinarea celuilalt, de a face ei înşişi primul pas spre împăcare, considerand lucrul acesta inutil. În majoritatea covarşitoare a cazurilor această tactică dă însă rezultate foarte bune, fiindcă celălalt se aşteaptă la cu totul altceva, crede că la vorbele lui tăioase o să-i răspundem cu aceeaşi monedă, şi nu se aşteaptă ca noi să venim la el cu inima deschisă şi să începem a discuta cu calm şi bunăvoinţă problemele care au apărut. A face primul pas spre împăcare nu este semn de slăbiciune, ci, dimpotrivă, este un semn de putere, de nobleţe a sufletului. Nu trebuie să ne temem a facem primul pas spre împăcare, să ne temem a da dovadă de deschidere şi sinceritate faţă de celălalt; aici, singura piedică este orgoliul nostru.
Purtand o discuţie serioasă, nu trebuie în nici un caz să sucombăm tentaţiei atacurilor la persoană. Ne-am adunat pentru a rezolva problema, nu pentru a ne jigni unul pe celălalt. Foarte frecvent se întamplă ca soţii, discutand o problemă serioasă, încep să folosească metode interzise, să-şi amintească vechile ranchiuni ori să facă generalizări jignitoare, de genul: „Eşti un trântor la fel ca taică-tu!” sau: „Eşti o îngălată la fel ca maică-ta! De fapt, toată familia ta e neîngrijită!” Asemenea cuvinte rănesc foarte dureros, încurcă şi mai mult situaţia şi nu lasă niciodată să fie găsită hotărarea corectă. Iar frazele de genul: „Nu te iubesc!” şi: „O să divorţez!” sunt absolut inadmisibile.
Conflictele, diferendele sunt, desigur, o încercare dificilă pentru familie. Bineinţeles că ele trebuie evitate din răsputeri, însă nu trebuie să ne temem, căci dacă între soţi există dragoste şi năzuinţă către pace, Domnul îi va ajuta negreşit în aceste situaţii grele. Atunci cand corabia familiei noastre tinde să se răstoarne, trebuie să începem cu principalul: trebuie să ne rugăm cerand ajutor de la Dumnezeu, de la Născătoarea de Dumnezeu şi de la sfinţii ocrotitori ai căsniciei, căci Domnul a zis: Fără Mine nimic nu veţi putea face (In 15, 5). Această comoară – dragostea, pacea şi buna înţelegere în familie, care pentru creştinul ortodox sunt cele mai mari valori după credinţa in Dumnezeu – trebuie cerută de la Domnul.
