Actul de încununare în slujba căsătoriei îşi are originile în Grecia Antică, cu mult înainte de răspândirea creştinismului. Acolo se desfăşurau Jocurile Olimpice antice, iar câştigătorul nu era răsplătit cu o medalie de aur, ci era încununat cu kotinos sau cunună. Acest trofeu era făcut din frunze de măslin sălbatic şi crenguţe de măslin sacru de lângă templul lui Zeus din Olimp. Cu toate că erau simple, cununile simbolizau puterea şi erau considerate una dintre cele mai mari cinstiri pe care le putea primi un grec. Pentru această cinste, pentru acest titlu, pentru acest trofeu, se luptau şi se întreceau olimpienii. Obţinerea acestei distincţii era, fireşte, un prilej de bucurie, iar acest simbol al bucuriei reprezentat de crenguţa de măslin este şi astăzi prezent în Biserică sub forma cununii. Părintele Schmemann analizează semnificaţia crenguţei de măslin: „Ramura de măslin pe care porumbelul a adus-o lui Noe după potop, pentru a anunţa că Dumnezeu iertase pe om şi Se împăca cu el. Acest simbolism natural al untdelemnului a determinat de la început utilizarea lui în viaţa liturgică a Bisericii„. Pe măsură ce partenerii de cuplu întâmpină obstacole, rămân în feciorie şi dobândesc biruinţă asupra patimilor, ei primesc cununi pentru stăpânirea lor. Fiind iniţial simple ghirlande, cununiile erau speciale şi realizate în scop liturgic, simbolizând cinstea. Cununiile sunt o răsplată pentru curăţia vieţii de până în acel moment, precum şi confirmarea celei mai de preţ recompense viitoare – împărăţia lui Dumnezeu – pentru o viaţă de mărturisire creştină. Asta nu înseamnă că mirii nu vor rămâne „feciorelnici” după căsătorie. Este de aşteptat ca aceştia să-şi exercite curăţia păstrându- şi patul neîntinat şi având relaţii intime numai unul cu celălalt. Aici este vorba de biruinţa asupra păcatului, la care, în calitate de soţ şi soţie, sunt chemaţi mirii. Ca şi olimpicii din vechime, mirii sunt înfăţişaţi înaintea spectatorilor şi colegilor de echipă, mirenilor, ca biruitori.
Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai binecuvântat cununa anului şi ai îngăduit ca aceste cununii să fie aşezate peste cei care se însoţesc unul cu celălalt prin legea căsătoriei, dăruieşte- le, aşadar, răsplata curăţiei; deoarece curaţi sunt cei care se unesc în căsătoria pe care Tu ai socotit-o legiuită.
În tradiţia Bisericii, cununile au fost adesea relationate cu fecioria şi curăţia. Fecioarele sfinte sunt răsplătite în mod concret cu veşnice cununi cereşti pentru neclătinare în credinţă şi cu veşnice cununi sunt răsplătiţi şi sfinţii mucenici. Multe imnuri ale Bisericii care sunt atribuite unor astfel de sfinţi continuă să compare nevoinţa lor sfântă cu cea a olimpicilor, prin tema „luptei”. Troparul sfinţilor mucenici exprimă foarte frumos aceasta:
„Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevointele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri” .
Sfântul Ioan Gură de Aur a văzut cununile ca semn al curătiei si al înfrânării, ceea ce arată că acestea erau recunoscute ca atare în Răsărit încă din secolul al IV-lea:
„De aceea se pun cununi pe capul mirilor, căci sunt simbol al biruinţei şi că ei, fiind neînvinşi, se apropie în acest fel de patul de nuntă, şi că n-au fost biruiţi de plăceri. Dar dacă este robit de plăcere dându-se pe sine desfrâului, de ce la urmă mai are pe cap cunună, când el este învins? ” .
La sfârşitul vieţii sfântului în lumea aceasta, lupta s-a încheiat, cununa a fost primită şi contrar celor primite de învingătorii lumii acesteia, cununile lor nu se veştejesc niciodată. „Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi. ” (I Pt. 5, 4). Curăţia şi fecioria sunt pomenite în veşnicie, această realitate fiind exprimată în timp şi în afara timpului. Astfel, această experienţă este reală, credincioşia cuplului faţă de Hristos este pecetluită de cununile măririi, iar curăţia înfăţişată în această acţiune este păstrată, deşi în mod transfigurat, în căsătorie.
